Nenea ConstantinNicușor Nacu 05.03.2024
”Nu știu ce s-a întâmplat, însă privirea omului acesta în inima căruia nu încape răutate, mă atinge până în vârful sufletului.”
... De câteva zile vreau cu orice preț să merg la grădiniță. Îi privesc pe cei mari coborând spre școală, grupați pe prietenii, iar pe cei mici, de mâna unei bunici sau mame, îndreptându-se către grădiniță.
Forțând ușa grădiniței
Îmbrăcați în impecabile șorțulețe bleu, mulți poartă gentuțe mici de tablă în mâini. Sunt vorbăreț, sociabil, excesiv de curios, hotărât chiar, iar biata mama nu are pace cu mine. Pare hazliu, totuși fac tot posibilul să inițiez un dialog clar cu mama, de-a lungul căruia îi spun răspicat, explicându-i de manieră foarte personală și insistând în toate felurile, că trebuie să merg la grădiniță. Mama zâmbește pe ascuns văzând cât de mult mă iau în serios. ”Ești prea mic, mămicuță dragă... la anul, nu acum!”, îmi repetă până la saturare. Reperul pe care mi-l oferă, “la anul” nu mi se pare convingător ca răspuns și, în plus, nu mă văd, totuși, chiar atât de mic. Mă consider ”mijlociu” față de ceilalți copii.
Sunt atât de insistent în dorința mea, că mama ia hotărârea să meargă să vorbească cu doamna Reta, educatoarea. Pricep deja că mama nu este prea îndrăzneață. Să meargă cu mine și să insiste ca odorul să-i fie primit la grădiniță nu-i era chiar la îndemână. Pentru că nu are scăpare, își strunește timiditatea, mă îmbracă cu un costumaș pe mi-l făcuse pentru sărbătoarea Sfintei Marii și plecăm spre grădiniță. Mama nu se grăbește. O țin strâns de mână și-mi îndrept ochii spre ea din minut în minut, privind-o ca pe ultima nădejde. Mi se umezește mâna de emoție și fac eforturi mari să nu-mi alunece din strânsoarea mamei. Ajungem la grădiniță, mama discută cu doamna Reta, eu ascult discuția lor cu gura căscată și nu pricep mare lucru. Rețin doar replica doamnei Reta, care uitându-se spre mama și, în același timp, spre mine, spune : „măi fată, da-i prea mic! Nu se poate încă!” La replica educatoarei, ridic privirea spre ea și-i spun: ”Da’...eu știu poezii și cântece!”. Doamna Reta se uită spre mine, mă mângâie pe frunte, și-i zice mamei că anul viitor voi fi, poate, mai copt pentru grădiniță.
O năzbâtie
Plec cu mama spre casă, trist ca și cum s-ar fi prăbușit lumea întreagă, plâng înfundat, cu sughițuri mici. Merg mai mult tras de mână. Pe drum, dinspre primărie către școală, vine nenea Constantin. Din naștere, are o problemă la un picior. De aceea și-l târâie puțin... Locuiește pe aceeași stradă cu bunica. Este om bun și respectuos. Prin alianță, suntem chiar rude. Nenea Marin, unchiul mamei, adică fratele bunicii Nuțica, este căsătorit cu tanti Jana, sora lui. Tataia Teodor Nacu este nașul lui de căsătorie. Din curtea bunicii, îl privesc adeseori printre scândurile gardului iar mersul lui mă intrigă. Supărat că nu mă primise doamna Reta la grădiniță și vrând, oarecum, să o pedepsesc pe mama pentru că nu a fost suficient de insistentă, încep să imit mersul lui nenea Constantin. Mama intră în pământ de rușine! Mă strânge de mână, mă zgâlțâie ușor să mă liniștesc, îmi spune de câteva ori printre dinți ”Nicușor, oprește-te!”. Eu, nimic! Îl imit în continuare și continui să târâi piciorul. El trece pe lângă noi, îi dă binețe mamei și privește spre mine fără să spună nimic. Continui să-l imit și mă întorc cu fața spre el. El își întoarce privirea spre mine și, dintr-o dată, pricep în mica mea minte că teatrul meu, care-o înnebunește pe mama, nu-l atinge. Mă privește îngăduitor, cu dragoste chiar, iar eu o simt până în inimă. Nu știu ce s-a întâmplat, însă privirea omului acesta în inima căruia nu încape răutate, mă atinge până în vârful sufletului. Dintr-o dată înțeleg că-i rău ceea ce fac. Privirea lui înmoaie năzbâtia ce sunt și pentru prima dată în existența mea simt ce înseamnă să faci răul și să regreți. Nu știu cum trăiește un copil de câțiva anișori pocăința, regretul, însă știu că la mine era ca un fel de sete care nu trecea. Mi se uscaseră buzele și cerul gurii. Toate se leagă de privirea lui nenea Constantin și de rușinea vizibilă de pe fața mamei. Mama mă trage de mână, uimită de oprirea mea bruscă. Din când în când privesc înapoi spre el. Ne întoarcem de câteva ori unul spre altul, până ne pierdem din vedere. Până acasă sunt mut. Mama nu reușește să scoată un cuvânt de la mine. Nu știu ce se petrece în mintea mea, însă odată ajuns în curte o rog pe mama să-mi spună o poveste ... cu copii buni.
Privirea lui nu îmi iese din minte
A doua zi dimineață, mama mă îmbracă și mergem în oraș pentru a mă fotografia. Să ne fotografieze, pe mine și pe frații mei, a fost întotdeauna una dintre bucuriile ei. Trecuse noaptea și mama nu mi-a reproșat în nici un fel maimuțăreala. Eu eram moale ca turta de ceară. Nenea Constantin nu-mi iese din minte. Mi-e rușine încă de privirea lui. Parcă mă urmărește. La mijlocul lui septembrie este cald încă prin părțile noastre. Îmi e sete iar mama îmi dă să beau. Autobuzul urcă dealul încet, privesc zarea și parcă-l văd din nou pe nenea Constantin privindu-mă cu bunătate. Imaginea lui nu-mi pleacă din minte. Ajungem în centrul Galațiului. Fotograful nu are timp prea mult la dispoziție. Este grăbit pentru că mai așteaptă o mămică acompaniată de o fetiță cuminte care mă privește cu coada ochiului. Îmi spune să stau locului și-mi cere să nu mă mișc. Mama mă privește cu drag. Eu n-am chef de fotografie. Îmi este sete și sunt crispat. Țin mâinile cuprinse una în alta, și mișc fără încetare degetul mare de la mâna dreaptă. Mi-e sete! Apă! Apăăă, strig de câteva ori! Fotograful face clic iar poza mă prinde mișcând degetul mare. Mi-e milă încă de nenea Constantin. Nu știu cât timp a durat starea asta. Acum, încă, după atâția ani, privirea omului acela bun ca pâinea caldă nu pot să o uit.