O săptămână lungă, după o lună plină de întâlniri și câteva experiențe tari. Unele intelectuale, altele spirituale. Nu știu cum se face, însă le rețin doar pe cele spirituale. Zilele acestea sunt parcă mai pline de ele. Și, într-un fel, fiecare trimite la un sens pe care nu-l descoperisem până acum. Călătoresc spre Zürich cu un prieten, istoric al religiilor, și el. Protestant spre agnostic, ateu. Nu-l pot defini încă. Află că sunt de confesiune și de convingere creștin-ortodoxă. Discret, nu mă întreabă dacă sunt practicant. Nici eu nu consider că este necesar să-i fac confidențe spirituale. Vorbim de-ale noastre iar el devine din ce în ce mai curios să afle despre ortodoxia românească. Nu știu cum am ajuns de la fenomenologia și statutul epistemic al certitudinii la ortodoxia românească, însă am ajuns. Concentrat să-i definesc această parte a ortodoxiei, îi spun - dintr-o dată - că astăzi este începutul Postului Paștelui. Totul se oprește aici. Mă întreabă, cu o curiozitate pe care într-o zi mă voi strădui să o adun în cuvinte, ce înseamnă exact pentru un creștin ortodox să țină post. Stau puțin pe gânduri, îmi storc creierii până la epuizare și-L rog pe Domnul să mă ajute să uit toate cuvintele și cărțile pe care le-am citit, pentru a mă păstra doar la cele care pot fi utile pentru ca ele să-l atingă direct în suflet.
Simt că o anume căutare este în sufletul amicului meu. Încep să-i spun – ce știe tot omul – că postul este abținere. Și, treptat, mintea-mi coboară spre experiența patristică. De aici începe chinul meu hermeneutic... Postul este abținere, însă nu este chin, ci libertate totală. Îi vorbesc despre libertatea de a te supune firii, care-și caută, prin alegeri, scăparea din lanțul tendințelor. Nu este sclavie impusă, ci stăpânire interioară a acestor tendințe care dispersează mintea în gânduri centrifuge. Este vorba despre ființa care a învățat că-și confundă, adeseori, forța cu slăbiciunile. Nu este impunere sub semnul unei duhovnicii auto confirmată, ci sobrietate a omului total, trup şi suflet, sobrietate prin care acest om îl privește pe celălalt ca și cum l-ar privi pe Dumnezeu. Or, tocmai în această întâlnire personală cu Dumnezeu, nu se mai ascunde, virtual, posibila cerere de iertare acordată celui față de care ai greșit, ci voința de a nu face pasul care duce spre greșeala care generează cererea de a fi iertat. Întâlnirea se transformă în realitate doar atunci când inima ta nu încetează să se mai interogheze dacă nu cumva deciziile tale au repercusiuni grave asupra celuilalt. De aceea, Postul depășește faptul controlat al abținerii. Controlând ce mănânc, uit să mă mai supun condiționării pe care o presupune faptul de mânca pur și simplu, iar această uitare, coordonată de mintea care-mi coboară în simțuri urcă spre inimă ajutându-mă să uit de mine însumi. Toate micimile care erau atât de importante pentru mine, dispar către niciunde. Rămân, în această uitare de mine, doar eu cu Domnul și cu toți cei concentrați în gândurile mele. Doar eu și conștiința neputințelor mele. Postul cu trupul este întoarcere spre mintea care controlează cele pe care le primește trupul. Metanoia celui ce se uită pe sine dizolvă tendinţele eului. Ea este calea paradoxală a celui puternic, a celui pentru care bunătatea și supunerea în fața unei decizii nu este semn de slăbiciune, indiferent de injusta ei configurație, ci forță de caracter transfigurat spiritual. Sunt în funcție de cum decid să mănânc.
Prin postire, înțeleg, nu fără oarecare greutate, că gândurile într-un trup care-și controlează simțurile dobândesc o altă configurație. Pentru că mintea în faptul abținerii este deja antrenată într-un exercițiu de reflecție asupra sinelui. Iar eu însumi fac cunoștință cu o altă lume, prezentă undeva în lumea mea, în așteptare. Îi uit pe toți cei care mi-au fost potrivnici și-mi aduc aminte cât de potrivnic sunt eu față de mine însumi. Și atunci, prima întrebare pe care și-o pune această minte care învață să-și controleze neputințele, plecând de la gestul simplu de a învăța cum să mănânce „altfel”, este legată de cum aș putea veni în întâmpinarea celuilalt. Să-i vorbesc despre liniştea pe care o aduce Hristos oricărei fiinţe aflată în colaps existenţial? E prea greu! Pentru că el nu ar putea fi atent la o întreagă experiență mistică aflată în spatele acestei istorii pe care i-aș spune-o. Și aș risca să-mi ignore cuvintele până la refuz total. Atunci, rămâne să-i pun în față exercițiul ființei mele. Iar acest exercițiu începe de la gestul simplu al controlului față de ceea ce înghit pentru a continua, apoi, cu gândurile care controlează fiecare gest simplu vizibil în relația lui cu mine. El asta vede, mai întâi, la mine. Plecând de la aceste gesturi începe o lume nespusă...
Prietenul meu mă privește și simt că ceva din filosoful ce este începe să se clatină... Nu știu cât! Simt, însă că poate fi vorba de un început. Prin postire!
De același autor
