Rezistăm doar cât mărturisimNicușor Nacu 02.09.2020
”Biserica nu a rezistat timpurilor prin duioșenii omiletice, ci prin reflecție și atitudine conjugate iubirii”
Participam în octombrie, 2019 la un seminar de filosofie a religiilor, după ce trăisem o experiență neplăcută, cu o săptămână în urmă, la un seminar consacrat identității creștine europene.
Libertate doar în aparență
Observam atunci – și-mi mărturiseam temerile prietenilor sau pe mesagerie privată – că noii generații i se oferă pe tavă „reguli” de gândire. Înțelegeam, de fapt, că în cazul în care sunt comentate noile dispoziții „corecte” sau dacă se intră deconstructiv în interiorul mecanismelor de gândire care le-au generat, ești considerat „intolerant". Toleranța rimează cu a accepta necritic tot ceea ce ți se impune, culmea, în numele toleranței. În urma seminarului, constatam că ne aflăm într-o societate care rămâne liberă numai în aparență. Libertatea de gândire – dinspre toate direcțiile, înțelegând-o aici și pe cea creștină – este doar un concept fără acoperire imediată. De fapt, nu ești liber să spui ce gândești, nu ești liber să construiești raționamente care emit puncte de vedere personale, așa cum nu ești liber să-ți expui convingerile spirituale. În cazul în care opțiunile tale comportă o libertate de ordin etic, ele sunt cenzurare în spațiul public până la interzicere. Dacă nu se încadrează procustian în ceea ce a fost decis ca măsură, convingerile și chiar opiniile nu pot pur și simplu exista. Există reguli de cenzură pe care nici măcar nu ni le imaginăm. Una dintre ele, devenită curentă, merge până într-acolo încât interlocutorul îți vânează orice afirmație, făcând-o în numele unei „toleranțe” căreia el și cei ca el i-au validat conținutul. Observațiile îți sunt blocate în fașă în cazul în care nu cadrează cu ideea lor de „toleranță”. În plus, sunt interzise (repet, interzise, nu discutate sau analizate) chiar mecanismele de reflecție care ar putea pune în evidență construcțiile pe care dorești să le reliefezi. Printr-o mecanică a gândirii extrem de pervers elaborată (chiar dacă îi poți vâna fracturi la toate nivelurile), libertatea îți este condiționată în forul cel mai înalt, cel care creează conștiința intelectuală. În Universitate ! Actualmente, Universitatea este TOTAL golită de orice urmă de reflecție care nu corespunde cu o anume manieră de a gândi.
Creștinism plătit cu funcția?
În legătură cu creștinismul, temerile mele din octombrie s-au adeverit cu ocazia evenimentelor din ultimele luni. Modificările de perspectivă (creștină, în cazul nostru) erau deja prezente în germene de multă vreme. Spațiul gândirii era virusat cu „convingeri” care așteptau doar momentul prielnic pentru a-și putea manifesta plenar conținutul. Mecanismele erau pregătite să expulzeze din spațiul public, din spațiul de reflecție consacrat gândirii chiar, orice referință de ordin etic fondată pe viziunea creștină despre existență. De altfel, afirmarea identității creștine în mediul academic occidental este deja problematică și se poate „soluționa”, în cazul în care deranjează ... chiar cu excluderea. Din experiență știu că România nu este nici ea departe de tendința agresivă a aplicării metodelor care țin să „expulzeze” faptul creștin din sfera publică, făcând-o în numele unei așa-zise neutralități vis-à-vis de faptul religios care nu are nimic de-a face cu rigoarea pe care o presupune ideea de neutralitate. Prin mimetism, ține să-i copieze pe alții. Și o face prost! Chiar foarte prost, pentru că vrea să impresioneze! Or, cel care ține să impresioneze cu orice preț are o gravă problemă de identitate.
Mărturisirea bulversează
Referitor la problema creștinismului practic:
1. Dacă vom continua să ne vorbim doar noi, pe noi înșine, pe un ton revoluționar și revendicativ – așa cum se face la ora actuală –, doar înăuntrul bisericilor noastre, doar înăuntrul unui discurs „tradiționalist” , „identitar”, „duios” și de cele mai multe ori golit de substanță patristică, dacă nu ieșim în lume cu mijloace de comunicare riguroase, creștinismul (în varianta lui apostolică/originară, prezent într-o tradiție de reflecție decantată) se poate transforma în piesă de muzeu. Se întâmplă – iar ceea ce spun nu are rezonanță profetică, ci este expresie a ceea ce se poate verifica palpabil, zi de zi, în lumea universitară – că o categorie intelectuală bine pregătită profesional și, din nefericire, (îndrăznesc să spun) rău intenționată, a „inventat” deja noua lume în care trebuie să trăim și căreia trebuie să i ne conformăm.
2. Mai nou, copiii se nasc și trăiesc în această lume formatată. Este creată și făcută „funcțională” o manieră căldicică de adaptare la acest tip de lume care-și propune, de fapt, să înlocuiască substanța sufletului creștin cu ideea de alternativă și diversitate, înțelese ca reguli „naturale”.
3. Constat de mai bine de 25 de ani că misiune se face numai acolo unde bulversezi obișnuințele, mai ales atunci când provoci societatea agnostică ori atee și, în egală măsură, eclezială (ea însăși încremenită în revendicări) cu raționamentele, cuvintele și reflecțiile pe care le generează creștinismul. Când îi determini pe ceilalți să-și pună întrebări, să reflecteze, să nu adoarmă în confortul unor certitudini despre care, în fapt, nu știu nimic, ești deja pe Cale, în Adevărul care-i Viață.
4. Dacă nu ieșim riguros în lume cu armele profunde, interogative și validate de experiența reflexivă creștină, vom continua să deversăm frustrări în agora virtuală, acolo unde toată lumea crede că are ceva de spus. Drama ține de faptul că aceste frustrări sunt, ele însele, expresia vizibilă a unei superficialități practice, cotidiene, care ar trebui să ne înfricoșeze.
Curajul de a vorbi
În cadrul unui seminar care a avut loc la începutul lui iunie, la Geneva, am putut constata că liderii noului tip de gândire, care ține să înlocuiască rațional, divers, alternativ și autoritar „tradiționalismul” gândirii europene de origine creștină, sunt prezenți peste tot. Pare ciudat, însă prezența lor în departamentele de filosofie, de științe religioase și, mai nou, de psihologie, este și mai activă, parcă, decât în cele de sociologie sau științe politice. Într-un fel, am înțeles că dacă noi, creștinii, nu facem ceva să ieșim în lume cu propriul nostru discurs (repet, validat de experiența care a ținut Biserica în istorie), cu o reflecție serioasă (nu cu duioșenii identitare), vom sfârși prin a ne închide și mai mult în certitudini pe care habar n-avem să le prezentăm celorlalți. În această lume nouă și agresivă, riscul la care se supune lumea teologică este acela de a se ghetoiza în revendicări de ordin revoluționar, la fel de inutile ca toate frustrările care au poluat istoria.
De la începuturi și de-a lungul istoriei sale bulversante, creștinismul nu a triumfat pentru că-și vorbeau creștinii unii altora despre cât de excepțională este religia lor, ci pentru că exista curajul de a le vorbi necreștinilor (sau creștinilor care deformau creștinismul prin interpretare) despre ceea ce presupune identitatea creștină.
Concluzie:
1. Vorbiți-le despre creștinism celorlalți, celor care-l contestă sau nu știu nimic despre el și mai ales celor care trăiesc singuri cu propriile lor certitudini dure ca fierul.
2. Nu încercați să-i impresionați prin cuvinte și formule gata făcute, ci să convingeți în profunzimi prin raționamente, argumente și curaj, explicând DE CE substanța creștinismului este netrecătoare.
3. Teologia patristică nu a rezistat timpurilor prin duioșenii omiletice, ci prin rigoare, reflecție și atitudine practică coerentă cu mesajul lui Hristos. Doar aceste dimensiuni, conjugate iubirii, ne vor ajuta să nu devenim „căldicei”.
Aceasta-i provocarea noastră de astăzi! Restu-i lirică!