Rigorile înaintării spre DumnezeuNicușor Nacu 13.06.2018
”Nu există căi intermediare, ci doar drumul strâmt și îngust”
Semnificația clipelor nu poate fi înțeleasă decât după ce timpul le va fi decantat conținutul în spațiul interiorității. Omul care caută în Dumnezeu înțelege că nu este neapărat necesar să caute explicații la tot ceea ce se întâmplă în lume, ci să-și observe, înainte de toate, locul de-a lungul înaintării sale personale.
Detaliile înaintării
Această înaintare o poate controla el însuși prin decizii simple dictate de bunul simț interior. În urma acestui proces, deopotrivă spiritual și anamnetic, el conștientizează că lumea în care trăiește depinde, în egală măsură, și de el însuși, însă de o manieră al cărei conținut i se revelează doar în urma unui exercițiu reflexiv, continuu centrat pe experiența înaintării în Dumnezeu. De-a lungul acestui drum, el realizează plenar cât de importantă este dăruirea și cât de consistentă este o viață care-i experiază profunzimea în toate detaliile manifestării ei. Atent la parcurs, el poate găsi în aceste detalii, care scapă deseori observației, o lume profund semnificativă. De aceea, el ajunge să surprindă, în chiar faptul tăcerii, sensuri care-l descoperă lui însuși ca ființă mereu gata să cadă și mereu gata să se ridice pentru a continua, zilnic, minunatul drum al vieții. De fapt, omul care caută în Dumnezeu ajunge să sesizeze de-a lungul înaintării că ceva nou se revelează continuu în spațiul înțelegerii sale, iar această noutate, caracterizată printr-o adâncime insondabilă, o asociază aproape fulgurant cu preaplinul certitudinii de a se simți persoană vie și iubită în veșnicie. Aceasta-i bucuria lui cea mai deplină, starea care-i revelează că viața are sens și convingerea că a se răzvrăti pe oricine altcineva în afară de el însuși este eroarea cea mai mare pe care ar putea-o comite. Așa înțelege cât este de important să-și surprindă neputințele și slăbiciunile, ca obstacole concrete ale drumului și să fie conștient că orice cădere este născută din superficialitate.
Piedici interioare
În ciuda exercițiului înaintării în Dumnezeu, căutătorul se simte, totuși, ca un spațiu sălbatic, în luptă continuu cu ceea ce-i este cel mai greu să stăpânească: natura lui. Îi rămân încă atât de multe fațete de șlefuit și știe că nu poate lăsa nici cea mai infimă parte la voia întâmplării. Dacă o stare anume dobândește o importanță mai mare decât merită, dacă înaintarea patinează și contemplă inutil suferința faptului de a nu fi reușit, încă, să rotunjească asperități prezente în străfundurile minții, i se întâmplă să trăiască cu sentimentul fragmentării, cu senzația că gândește trunchiat, în bucăți care se leagă cu dificultate una de alta.
Pe măsură ce piedicile interioare se înmulțesc, ținta devine din ce în ce mai greu de atins. În fapt, omul se epuizează în absența unei perspective precise, în prelungirea arbitrară a unui drum golit de sens, în rămânerea în orizontul contrariilor sau în spațiul așteptărilor întreținute de proiecte iluzorii. De aceea, receptând de manieră spirituală aceste capcane, omul care caută în Dumnezeu nu poate fi decât în alergare! Și atunci, gândurile și cuvintele sale se mișcă în spațiul căutării iar el află, treptat, că drumul în sine este, de fapt, întreținut de certitudinea pe care o procură căutarea. În timpul acestei înaintări care vizualizează intențiile lui Dumnezeu înscrise în conștiință, oprirea nu mai este posibilă. Sentimentul de plenitudine pe care i-l procură această stare îl ajută să înțeleagă că întreaga lui veșnicie este prezentă chiar în lucrarea pe care o face Acum, în drumul de Acum, continuu activ în cuvinte flămânde de înnoire și sens, atente să nu rateze receptarea înscrisului providenței activă în conștiința de sine. Refuzul întâlnirii cu înscrisul din conștiință echivalează cu ratarea veșniciei. Înțelegem aici veșnicia personală ca pe o înlănțuire contemplativă de stări, văzute ca una, deja tainic prezentă în experiența globală a vieții fiecăruia în care Acum rămâne, continuu, realitatea care cuprinde potențial dinamica veșniciei în chiar temporalitatea lui limitată.
Doar Da și Nu
Evident, căutătorul în Dumnezeu nu are nici cea mai mică idee până unde a ajuns. El știe doar că în labirintul minții sale drumul poate fi găsit numai în măsura în care criteriul de orientare rămâne credința ca certitudine și, în nici un caz, interpretarea. De aceea, nu simte nevoia să-și gândească existența ca pe un șir întreg de tainice sensuri camuflate. Învățătorul lui i-a spus – iar el n-a avut multă vreme suficientă înțelepciune s-o accepte – că există doar da și nu (Mt. 5:37). Dincolo de caracterul radical al acestor două situări, direcțiile minții rămân lipsite de țintă și, deci, lipsite de repere. S-a străduit mult timp să înțeleagă această chemare, pentru că Învățătorul lui, prin acceptare, nu rămăsese în așteptare, ci dăduse un răspuns. Se poate obiecta că există multiple fațete intermediare, care nu seamănă nici cu da, nici cu nu. Însă, căutătorul în Dumnezeu vede că există tot atâtea fațete care se înrudesc de manieră radicală cu da și cu nu. Într-un fel, el a ales să-și continue existența personală dinspre da-ul radical întemeiat în certitudinea prezenței lui Dumnezeu în adâncurile interiorității. Dinspre acest Da centrat în credința care nu operează cu logici „imediate”, se poate atinge în fiecare absolutul în fiecare Acum, iar această credință, fondată pe conștiința limitelor, îi revelează, simplu, că lumea este un spațiu de contemplare a veșniciei.
Fără îndoială, a acumulat înțelepciunea minimă de a nu considera lumea ca un absolut în sine și de a nu nega faptul că contemplarea lui Dumnezeu începe de aici, din relația constantă cu ea. Nu-i rămâne celui care caută decât să spună, constant, Da chemării Celui care l-a iubit atât de mult și Nu celor care-i sugerează c-ar exista și intermediare drumuri care-l conduc spre El. De aceea, el nu consideră lumea ca o camuflare de sensuri și nici nu interpretează ca sacre manifestări al căror conținut nu-i sugerează trimiterea spre Dumnezeu. El vede această lume, pur și simplu, ca semn al Prezenței care-și înscrie intențiile în adâncurile ei. Într-un fel, a-și reprezenta această lume doar ca semn al unui sacru cu o identitate problematică, este ca și cum s-ar simți parte a unui joc înăuntrul căruia ar fi obligat să-și decripteze clipă de clipă raportul cu ceva golit de identitate. În cazul în care ar aplica de manieră corectă regulile problematice ale unei hermeneutici la care, ironic vorbind, au„acces” numai o clasă de iițiați, n-ar mai înțelege ce presupune menirea sa în această lume. Făcând-o, însă, s-ar îndepărta de certitudinea că această Prezență, definită în termenii unui sacru care nu-l trimite în mod necesar la Dumnezeu, ar mai fi Dumnezeu. Căutătorul în Dumnezeu îl preferă doar pe Dumnezeu, revelat tuturor prin semne (semeia), ca o carte deschisă. Învățătorul îl iubește atât de mult încât, chiar dacă i-a spus că, până la El, drumul este plin de încercări și de luptă încordată cu capcanele rațiunii, i-a înscris în inimă certitudinea că nu există căi intermediare, ci doar drumul strâmt și îngust (Mt. 7:14), o punte de trecere care seamănă cu tăișul unei săbii. Lupta este teribilă, indiferent de durata sa, însă nimic nu se compară cu starea celui care știe să-și păstreze echilibrul pe această punte.
Certitudinea înscrisă în inimă
Bucuria de a trăi acum, adunată cu înțelepciunea de a înțelege că suma clipelor trecute sau viitoare face parte din spațiul minții noastre, înseamnă experiența continuă a unei taine de care nu suntem decât rareori conștienți. Depărtându-se de rămânerea în spațiul unei viziuni naturaliste despre viață, credința căutătorului, irevocabil prezentă în certitudinea înscrisă în inima lui, îl cheamă să mărturisească această stare de-a lungul căreia simte că toate clipele sunt daruri constante ale unui Creator despre care nu poate rosti nici măcar un singur cuvânt. Iar darul se învecinează cu absolutul prin chiar faptul că este gratuit! El resimte ca pe un dar zilele prezente și trecute. Acesta este motivul care îl îndeamnă să se concentreze pe sensurile prezente în fiecare Acum. Este ca un fel de exercițiu de cuprindere, de forțare a minții de a nu uita nimic din ceea ce trăiește. De-a lungul acestui efort de recuperare este prezentă voința lui de a trăi ca semnificativ fiecare Acum. Acest exercițiu îl ajută să vizualizeze interior ceea ce acestea au devenit prin alegerile sale. Fără să se transforme într-un critic rigid al propriului sine – ar fi prea subiectiv și ar face, astfel, complicatul examen al unei conștiințe ale cărei derive le poate desluși doar Dumnezeu – el acceptă că, indiferent de propriile sale merite, fiecare Acum a rămas activ în el întotdeauna sub semnul darului. Însă, orice clipă care vine și pleacă, adică fiecare Acum, o ancorează în certitudinea că trăiește sensuri cărora nu le poate acorda decât o origine iubitoare. Dinspre această experiență continuă, căutătorul înțelege cum rămâne prezent – în intensitatea efemeră a fiecărui Acum – un existent care centrează într-o circularitate ascendentă nivelurile profunde ale ființei sale căutătoare. Poate că în această mișcare, pe care o resimte ca independentă de tot ceea ce mintea lui gândește despre ea ca posibilitate – dincolo de chiar faptul de a o voi ca existentă – este prezentă armonia care impulsionează spre ceva mereu nou straturile intermediare ale fiecărui nivel care-i compune ființa.
”Nu există căi intermediare, ci doar drumul strâmt și îngust (Mt. 7:14), o punte de trecere care seamănă cu tăișul unei săbii.”