Sensuri şi contrasensuri Nicușor Nacu 05.12.2016
Fiecare pas descoperă un întreg univers
Nimeni nu poate explica rațiunea pentru care oamenii continuă să rămână în situații fără ieșire și de ce, mereu pregătiți să asume un nou început, continuă să sufere înăuntrul a ceea ce cunosc și le face rău. Au sentimentul că înaintează spre întâlnirea cu lumea, însă nu o fac cu adevărat, deoarece nu se întâlnesc decât cu ei înșiși și cu propriile lor angoase, cu incertitudini care sporesc, luând locul singurului remediu care-ar vindeca totul, și anume conștiința căderii.
Cercul vicios al părerii de sine
Un foc nestins lucrează înăuntrul omului care nu se poate rupe de ceea ce este și nu poate înainta spre locul în care trebuie să ajungă. Nici nu poate sfârși, nici nu poate începe un drum. O derivă îi lungește ființa spre alte derive la care nu poate renunța pentru că nu a încercat niciodată să iasă din labirintul în care a intrat de bunăvoie. Un suspin lung prelungește crizele omului care caută să se cuprindă, întors spre sine, în uitare de alții, în memoria propriei uitări. Uneori, chiar în cuvântul adresat celorlalți, omul se ascultă doar pe el însuși, pentru că a-și comunica egoist dorințele i se pare mai important decât a căuta și descifra taina pe care o poartă cu sine. Și pentru că aproape nu mai există căutare, cuvântul rostit nu mai zidește și nici nu mai consolidează structurile lumii, ci devine doar mijloc de evidențiere a egoului. Chiar dacă nu pierd nimic din intensitatea lor creatoare, în clipa în care nu slujesc sensurilor pentru care au fost create, cuvintele nu mai ating decât suprafața superficială a înțelegerii.
Ignorarea neputinței
Fiecare se uită peste umărul celuilalt pentru a-și uita o clipă neputințele. Într-o întoarcere oarbă spre chipul sinelui, omul își uită cu ușurință micimea, pentru a privi doar la mărirea celuilalt. Înălțimea acestuia din urmă este mai importantă decât propria platitudine, de care privitorul nici măcar nu mai are conștiință. Între el și celălalt stă uitarea că celălalt nu va putea fi înțeles decât în măsura în care sentimentul asumat al micimii îi va da conștiința a ceea ce este și a ceea ce nu este. Dincolo de această stare, va continua să rămână într-un cerc vicios, trăind mereu sentimentul că înaintează, fără a-și da seama că experimentează tragismului rămânerii pe loc. Or, doar privirea critică a celuilalt îl oprește să se privească pe sine. Cu cât îl privește mai mult, cu atât devine mai incapabil să-și vadă propria imagine. Îl recunoaște pe celălalt și crede că știe cum arată fiecare cută a ființei lui, însă îi este imposibil să se descrie coerent pe sine. Își sporește capacitatea critică văzând continuu căderea celuilalt, însă și-a tocit de multă vreme instrumentele care i-ar da o corectă imagine despre stadiul propriei sale urcări. Între căderea celuilalt și urcarea lui rămâne uitarea stării a cât de mult a rămas pe loc.
Schimbare de perspectivă
Diferit de perspectiva oarecum tragică descrisă mai sus, căutătorul în Dumnezeu găsește, în întâlnirea cu ceilalți, resursele necesare pentru a se înțelege, a se descifra și a învăța să depășească frontierele propriilor sale temeri. Privește oamenii, le ascultă cuvintele și nu știe în chip deplin care este măsura relației sale cu ei. Însă trăiește aproape de lumea lor pentru că a învățat să pătrundă, mai întâi, în lumea lui. Cunoscându-și-o, o cuprinde mai bine pe cea a celor care-l înconjoară, reușind să înțeleagă că nu suntem departe unii de ceilalți și că, totuși, în ciuda acestei evidențe, nu ne întâlnim aproape niciodată. Iar atunci când întâlnirea are loc, cuvintele rostesc sensuri obscure pentru a spori nedumerirea și a genera distanțe între lumile noastre atât de diferite și, în realitate, atât de asemănătoare.
Dinspre sine spre celălalt
În ciuda acestei solitudini cotidiene, căutătorul în Dumnezeu trăiește cu convingerea că nu suntem niciodată singuri, atât timp cât ne rămâne gândul ancorat în Dumnezeu și căutăm secvențe ale absolutului semănat de El în universul creator al minții noastre. Pătrunzând cu încredere spre posibilitățile interioare pe care El ni le-a pus la dispoziție, pentru a crește, accedem concret la adâncurile lumii noastre, descoperind în ce măsură ceva din bogăția noastră este, în egală măsură, și bogăție a lumii. Ne însoțește pe acest drum cuvântul reflexiv iar tăcerea ne dă, uneori, puterea de a intra cu gândul dincolo de nevăzute frontiere. Cu cât înaintează fiecare în lumea care i-a fost dată, cu atât dobândește capacitatea de a recunoaște în ce constă forța pe care o deține. De aceea, cine spune că ființa umană este slabă, se înșală. Nu este atotputernică, însă cu siguranță nu este neputincioasă! Omul poate parcurge drumul spre înăuntrul său, construindu-și înțelegerea de sine în funcție de ceea ce surprinde, printr-o atentă analiză a raporturilor constituite de simbolurile activ prezente în mintea sa. De aceea căutătorul în Dumnezeu se raportează mereu la lume, plecând dinspre resorturile pe care le descoperă chiar înăuntrul său, clipă de clipă conștient că s-a adăugat un plus înțelegerii sale. Pentru el neputința se revelează, astfel, doar ca o stare de spirit, generată de înțelegerea subiectivă a lumii ce suntem, o îndepărtare față de noi înșine, o continuă și absurdă negare a omului deplin.
Recunoașterea semnificativului
Continuând această experiență spirituală, căutătorul în Dumnezeu nu se uimește de puterea pe care o are de a se ridica din oboseală pentru a începe sau continua un drum, ci de capacitatea de a fi o existență mereu altfel, în continuă și diferită relație cu sine însuși și cu ceilalți. Dinspre această înaintare, el trăiește zilnic stări care-i spun că există o coerență inimaginabilă în alegerile noastre conștient orientate spre bine, și că fiecare se poate împlini în ordinea pretutindeni prezentă în aparent dezordonata lume. Nu este vorba doar despre întâlniri care pot schimba radical cursul unei vieți, ci despre niveluri de intensă prezență a misterului în obișnuitele acțiuni cotidiene. Orice drum se înscrie într-un plan care corespunde unei logici creată de profunda intenție a gândurilor care l-au construit. Dacă i s-ar cere să se explice, ar răspunde că doar semnificațiile revelate pe drum sau în gânduri, experimentate în stări activate de conștiința parcurgerii, doar ele pot construi imaginea a ceea ce resimte. Ele nu sunt valide pentru faptul că ar fi el cel care le acordă semnificație. Nivelul lor calitativ se revelează, dinspre căutarea amprentei semnificativului în întâlniri, doar într-un anume moment al istoriei drumului parcurs.
Plecând de la această constatare, căutătorul a simțit întotdeauna că în interiorul fiecărui pas pe care-l parcurge este prezent un întreg univers. În această perspectivă, starea lui imediată este dependentă de calitatea gândului care a acompaniat pasul precedent. Şi poate că de aceea sensurile drumurilor sale coincid semnificativ cu starea gândurilor care l-au purtat. Cunoașterii sale îi sunt astfel dăruite imagini care îl îmbogățesc continuu, care îl conduc la întâlniri sugestive și care îi permit să înțeleagă că este posesorul unui dar pe care nu-l va cuprinde niciodată deplin: darul bucuriei de a înainta în căutare, al minunii de a trăi și a continua să cunoască.
Fiecare zi este absolută!
Avem certitudini cu care trăim, cu care ne hrănim și de care suntem dependenți până la ultima suflare de viață. Certitudinea căutătorului se întemeiază în faptul de a crede că orice zi, oricât de anostă ar părea la prima vedere, este absolută. Este absolută prin gândurile pe care le poartă față de cei care îi sunt aproape, față de cei în suferință, ori pentru cei care nu mai împărtășesc spațiul acestei existențe temporare. Este absolută pentru că înțelege că i se permite să se trezească la o nouă zi, să împărtășească din nou și mereu bucuria faptului că există ca ființă cunoscătoare. Este absolută, înainte de toate, pentru că i s-a dat iubirea ca darul care îl hrănește și îl face să simtă că existența își găsește inimaginabile resurse în actul veșnic al iubirii. De aceea, atât timp cât își va gândi locul infim în lumea în care trăiește, prin raportare continuă și conștientă la valoarea împlinitoare a iubirii, va trăi certitudinea că existența sa nu este simplă secvență întâmplătoare, ci semnificativă prezență căreia i s-a dat, în realitate, totul. Cu singura condiție de a căuta să înțeleagă până la sfârșit în ce constă conținutul totului.
Căutătorul în Dumnezeu nu poate construi răspunsuri definitive pentru că nu găsește cuvintele care să conțină nuanțele pe care doar singură credința le posedă pentru a explica în chip convingător. A răspunde întrebărilor este aproape o agonie. Atât timp cât ele vizează o lume pe care o experimentăm concret numai la nivelul credinței, răspunsurile nu pot mulțumi decât pe cineva care trăiește această lume cel puțin la un nivel identic cu al său. Poate că de aceea căutătorul în Dumnezeu simte cum orice gând pe care l-a rostit, pe care l-a adus la suprafața lumii vizibile din lăuntrul nebuloasei minții sale, este ca un strigăt de disperare. Este strigătul credinciosului în fața ateului. De altfel, de ce întotdeauna ateul este cel care voiește să convingă? Pentru că el crede că are toate argumentele! Iar argumentele sale se adresează credinciosului care nu cunoaște alt argument final în afara aceluia de a crede. Căutătorul preferă complexitatea lui a crede tuturor argumentelor ateului pentru că faptul de a crede este un suport posibil la orice răspuns. Există în această stare ceva care nu lasă loc dispersiei subtilităților dialectice, o nemărturisită certitudine care cufundă pe credincios în armonia invizibilă a lumii în care trăiește. Pentru el, clipa însăși are un conținut misterios. În clipa prezentă el surprinde o rezonanță de ordin spiritual pe care ateul nu o găsește în totalitatea argumentelor sale. Clipele sale sunt daruri unice, inexplicabile, așa cum inexplicabilă este certitudinea Existenței în care crede. El nu are nevoie să și-o explice pentru că în rostirea lui eu cred sunt prezente toate argumentele posibile. Și află, astfel, în fiecare zi cât este de limitat și că fiecare pas pe care-l face se constituie într-o minusculă și aproape insesizabilă parte a călătoriei sale. Chiar dacă, de multe ori, oricât ar încerca, nu are puterea de a depăși starea de neputință înăuntrul căreia se zbate! În momentul imediat următor, însă, căutătorul devine conștient în ce măsură glisarea între speranță și opusul ei este extrem de concretă, încât singură luciditatea și credința că Iubirea există, ca remediu absolut, îl mențin în echilibrul de care are atâta nevoie. În această Iubire care se dăruiește fiecărei clipe găsește logica și explicația neacceptabilului însuși. Închis în misterul ei fără limite, se îndepărtează de opusul speranței și se deschide unei lumi care are sens, care-i rezervă răspunsuri pe care rațiunea și logica însăși nu i le-ar putea oferi niciodată. Nebunia în care trăiește poate fi vindecată numai mișcându-se în misterul dincolo de cuvinte al acestei Iubiri.
Avem certitudini cu care trăim, cu care ne hrănim și de care suntem dependenți până la ultima suflare de viață. Certitudinea căutătorului se întemeiază în faptul de a crede că orice zi, oricât de anostă ar părea la prima vedere, este absolută. Este absolută, înainte de toate, pentru că i s-a dat iubirea ca darul care îl hrănește.
Pentru omul credincios orice gând rostit este ca un strigăt de disperare.