Simplificăm teologia?Nicușor Nacu 17.07.2017
Cererea de simplificare teologică este semnul ignoranței spirituale.
Omul modernității va fi devenit incapabil să accepte că în materie de credință, ca mediu al desăvârșirii, există un criteriu unic, absolut: descoperirea care vine dinspre Dumnezeu!
Nimeni nu pleacă înger!
Cel care folosește ca singur criteriu de orientare propria sa viziune noetică în materie de credință, trăiește cu sentimentul, fals de altfel, că spațiul teologal îi populează existența cu păcate dintre cele mai diverse. Ca și cum acest spațiu ar fi un creator debordând de imaginație! Acest om uită, efectiv, că nu păcatele imaginare îi pândesc existența, ci că natura lui nu mai recunoaște lumina la care este chemată. Ea acordă obscurității o importanță care nu i se cuvine, pervertind, din prea multă încredere în autoritatea propriei sale reflecții, ceea ce ar trebui să fie clipă de clipă : ființă atentă la faptul că poate muri acum și că această moarte înseamnă întâlnirea cu o veșnicie în care nu mai poate face nimic pentru recuperarea sa. Nimeni nu pleacă înger în veșnicie, ci efectiv în starea în care a decis să fie prin alegerile sale conștiente, în funcție de cum a trăit, a gândit și s-a construit interior. Or, credința care duce în veșnicie nu este nicidecum subiectiva credință personală a fiecăruia (banala „am credința mea”) atât de des invocată și naiv argumentată, ci credința care se întemeiază într-o descoperire venită dinspre Dumnezeu și căreia-i suntem fideli, prin aplicare constată, de-a lungul propriei noastre vieți.
Păcatele alungă Adevărul!
Numai fidelitatea față de revelație transformă omul în ființă capabilă să câștige veșnicia, să pășească dincolo în stare compatibilă cu rostul pentru care a fost creat. Această credință nu poate fi pur umană, naturalistă, ancorată în tendința de a spiritualiza realitatea pentru a împăca serii de contradicții care nu se înscriu într-un anume tip de logică. Genul acesta de credință nu are validitate dacă este construită după reperele subiective ale unei minți care crede cu autoritate dogmatică doar în ceea ce a decis ea că este adevărul. Ca urmare, gândirea teologică centrată pe Revelație nu evaluează imaginativ erorile umane și nu-și propune să contabilizeze amorf căderile naturii, ci constată, printr-o privire analitică și spirituală globală, cum omul se dirijează constant, prin gânduri și fapte, spre partea de umbră a existenței, confundând obscuritatea cu o lumină aparentă, care-i conferă falsa impresie a trăirii în adevăr.
Or, omul nu poate percepe adevărul atâta timp cât nu realizează că trăiește în această obscuritate care afectează echilibrul interior al judecății de sine. Acceptarea și justificarea tendințelor care dizolvă interogările etice, privirea lor sub forma normalității, refuzul generat de obișnuința de a le vedea ca naturale și nu ca manifestări ale unei obscurități deja prezentă în interior, toate acestea sunt realități care generează stări pe care reflecția teologică le asimilează păcatului. Pentru că păcatul este, generic vorbind, îndepărtare absolută de chemarea la perfecțiune prezentă în spațiul conștiinței și trăirea obscurității, cu armata ei de forme de manifestare, sub semnul normalității. Păcat este orice artificiu prin care reflecția personală își justifică alegerile non-conforme cu normalitatea naturii.
Pe mâna conştiinţei
Gândirea teologică indică, deopotrivă, ce este Adevărul și care este Calea care trebuie urmată pentru a trăi în conformitate cu norma înscrisă de Dumnezeu în structura morală a conștiinței. Cine nu vrea să o facă, nu este obligat să-i asculte glasul. Chiar dacă chemarea primordială este aceea de a ne dirija spre sfințenie, libertatea de a o accepta sau refuza rămâne deplină în străfundurile conștiinței. Trebuie precizat însă, pentru a veni în întâmpinarea mecanismelor de gândire care privesc respectarea acestei chemări ca „bigotism”, că nu este nimic nefiresc în ea. Chemarea la perfecțiune nu ține cont de evoluțiile culturale în istoria gândirii, de mobilitatea filosofică a minții, de timp și nici de modul în care-i percepem conținutul. Pentru că este unică și transcende totul, ea nu depinde de interpretări. Atunci când modele culturale interpretează această chemare, esența ei se pierde și cel care o modelează, potrivit propriilor sale viziuni referitoarea la ceea ce crede el că ar trebui să fie binele, se îndepărtează de sensurile spirituale pe care ea le conține. Nu este necesar să fim izolați de lume pentru a accede la această perfecțiune. Putem trăi înconjurați de oameni și de veselia vieții, respectând în același timp chemarea de a fi conformi în toate cu Adevărul. Însă, ea nu se obține potrivit credinței noastre personale, ci doar în raport cu criteriul care vine dinspre conținutul ei precis, care este etic, înainte de toate. Doar acest criteriu, stabil și deja activ în conștiință, poate dirija alegerea vieții care-și propune să se aproprie de Dumnezeu.
Capcana propriilor criterii
Atunci când noi hotărâm care sunt criteriile, când extragem esența lor dintr-un tip de înțelepciune generată de mintea aparent religioasă însă, antrenată noetic numai în afara revelației, perfecțiunea, în conținutul ei esențial, nu mai activează centrul spiritual al ființei. Ea rămâne acolo, ca stare potențială, doar pentru cel care o acceptă și o respectă așa cum este, adică așa cum se propune ea la origine. De aceea, în realitate, nu mai este urmat mesajul teologic care avertizează că omul se complace cu propriile sale umbre, pe care le personalizează și le justifică. Acest mesaj face trimitere la condiția de a nu confunda esența chemării cu tendințele centrifuge ale lucrării minții care ridică la rang de adevăr credințe pur personale. Ignorarea mesajului coincide cu interpretarea lui până la simplificare. În fapt, se extrage din el ceea ce convine, pentru ca, în cele din urmă, să fie abandonat și chiar ironizat pentru că nu se pliază pe conveniențe artificial construite și dependente de noile mode culturale.
Biserica şi muzeele nordice
Mai nou, lumea cere gândirii teologice să se conformeze normelor așa zis „moderne”, ca și cum modernitatea ar veni în istorie cu set de reguli raționale în afara căruia gândirea ar fi ilogică. Îndemnul la o morală strâmtă și conformă cu regulile perfecțiunii (pentru că strâmtă este Calea) este interpretat în mod subiectiv doar din perspectiva raportului „personalizat” pe care fiecare om îl întreține cu mesajul originar al creștinismului. Cu cât „creștinismele” se îndepărtează de acest mesaj originar, cu atât mai evidentă este tendința omului de a le acorda credit, semn că el nu cunoaște nimic din ceea ce constituie identitatea profundă a creștinismului. Se admiră, de exemplu – de către creștin-ortodocșii care nu mai întrețin nici o legătură cu propria lor credință – simplitatea bisericilor nordice, tăcerea lor. De remarcat este faptul că omul care emite acest tip de judecată nu vede că această simplitate sau simplificare minimalistă ca semn al îndepărtării de mesajul originar, mai grav, tăcerea lor, este generată de o banalizare teologică cu grave consecințe în ordinea moralei. Glasul admiratorului este, de fapt, expresia acestui raport de îndepărtare față de regulile precise pe care le predică reflecția teologică ortodoxă. Problema începe atunci când acest om, gândind doar în funcție de criteriile de care aminteam mai sus, își este sieși criteriu.
În fapt, el nu înțelege că ignorând raportul cu esența revelată și vie a normei teologice, el există pur și simplul în afara Bisericii ca instituție care păstrează norma până la sfârșitul timpului. De aceea, el nu are autoritatea de a spune cum ar trebui să formuleze reflecția teologică principiile etice. Nu poți impune reguli unei instituții care păstrează norma, dacă nu cunoști care sunt regulile ei, trăindu-le din interior. Dacă gândirea teologică ar fi elaborat principii doar în raport cu cererile și criteriile lumii, ar fi transformat Biserica de mult timp într-o instituție tăcută, aidoma muzeelor ecleziale nordice.
Fără concesii de credinţă!
Omul care experiază în chip personalizat relația sa cu Biserica (ceea ce este, de altfel, prea mult spus) și o face în conformitate cu propriile sale decizii legate de ceea ce trebuie sau nu trebuie să fie Biserica, a rupt deja legătura cu mesajul ei originar. Există actualmente un fel de creștinism care se acomodează tuturor modelor apărute în timp. El este simplificat în raport cu „nevoile” alerte ale societății de consum și autentificat prin parafa unui „tip de biserică” care s-a adaptat la lume și nu la mesajul ei originar, prin decizia de a-l interpreta în raport cu tiparele modernității. Acest „creștinism” care și-a semnat de multă vreme dizolvarea în masa amorfă a unei religiozități naturaliste, practică acomodarea culturală care-l îndepărtează de orice posibilă întâlnire cu originile sale, chiar în detrimentul spiritului și a literei pe care le-a primit. Pradă acestui tip de influență care va fi generat deja o modă, validată de el însuși ca autentică (fără participare printr-un raționament personal la robustețea ei etică), există un anume gen de creștin (ortodox) care a decis ce este bine și ce nu este bine în gândirea teologică. Pentru el, sunt efectiv anacronice învățăturile gândirii teologice care continuă să rămână fidelă mesajului creștin originar. Faptul că teologia nu-l acompaniază de-a lungul raționamentelor sale schimbătoare, care tind să justifice orice manifestare, orice gând, orice tentație, orice nebunie, indiferent de gradul ei de expresie, coincide cu invalidarea teoretică a însuși mesajului Bisericii. Totuși, dacă privim cu obiectivitate, Biserica va continua să existe numai în măsura în care va practica fidelitatea față de morala originară a mesajului său. În clipa în care va face concesii voinței de schimbare a lumii, această Biserică, care a rămas în echilibru de-a lungul nebuniilor istoriei, va dispărea, pentru că însăși concesia înseamnă îndepărtare față de învățătura lui Hristos.
„Nu vă potriviţi acestui veac!”
Apropierea prin iubire față de orice ființă umană este vocația primară a Bisericii și, în egală măsură, vocația oricărei ființe conștientă de statutul ei de membru, fie laic sau cleric. Hristos a îndemnat Biserica să primească și să îngrijească bolnavii, indiferent de boala acestora, însă nu a indicat în nici un fel că ea trebuie să asume și să trăiască boala însăși. Biserica are un rol taumaturgic, adică de vindecător spiritual prin excelență, consolator, continuu apropiat de oricine tip de suferință. Aceasta este vocația ei absolută și nicidecum aceea de a se schimba în raport cu bolile pe care este chemată să le vindece. Vindecarea vine, înainte de toate, de la Cel care i-a transmis învățătura, și nu prin autoritatea ei însăși. De aceea, orice adaptare a Bisericii la criteriile lumii, ar însemna îndepărtarea fatală față de Cel care dăruiește vindecarea.
Biserica va continua să existe numai în măsura în care va practica fidelitatea față de morala originară a mesajului său. În clipa în care va face concesii voinței de schimbare a lumii, această Biserică, care a rămas în echilibru de-a lungul nebuniilor istoriei, va dispărea, pentru că însăși concesia înseamnă îndepărtare față de învățătura lui Hristos.
Imagine: David Hayward, Calea îngustă