Străin în țara meaNicușor Nacu 27.10.2020
”Nu mai regăsesc decât întâmplător România profundă”
Din nou acasă, după aproape un an. O constatare ... Agresivitatea-i prezentă la tot pasul. În comportament, în remarci, în întrebări, în definirea identității ortodoxe, în limbajul care o apără, în deciziile celor care țin să îngrădească exercițiul firesc al libertății religioase, în atitudinea celor care spun ce trebuie făcut și ce nu trebuie făcut, în goana după titluri și după multă, multă slavă deșartă. Cu această agresivitate nu mă pot obișnui oricât efort de înțelegere și de adaptare aș face.
Agresivitate
Am experiat, de când mă știu, la nivel ideal raportul cu pământul acesta, asumând aproape instinctiv o anume distanță față de gesturile agresive pe care le asociam excepțiilor. Am conștientizat, din nefericire, pentru prima dată patologicul lărgit al acestei agresivități cu ocazia Referendumului pentru definirea constituțională a noțiunii de căsătorie. Și, mai ales, l-am citit în manifestările ei brute chiar în interiorul satului românesc, acolo unde credeam că se păstrase încă intactă aplecarea spre duhovnicesc. Era pentru prima dată când constatam că manifestările anticreștine nu mai erau o glumă, ci un fapt de viață înrădăcinat în comportamente pentru care ironizarea Bisericii intrase în obișnuințe. Prezida în remarcile pe care le primeam un soi de încăpățânare care strălucea nu prin aceea că se plia pe un model nou, golit de creștinism, ci printr-o intimitate înspăimântătoare cu agresivitatea. Era ca și cum aș fi vorbit unor minți împietrite. Credeam, inițial, că mă adresez unei conștiințe ortodoxe, prezentă în caractere care formează, la rândul lor, conștiințe vii, puternice, stâlpi de referință. Mă înșelam pentru că – aveam s-o observ cu timpul – rămăsesem cu mintea într-o lume artificial idealizată! Satul românesc se decreștinase în mare parte, în timp ce orașul devenise deja epigonul unui Occident din care împrumutase tot ce se putea în afară de valori. Limbajul își sărăcise sensurile, iar deciziile politice agresive erau receptate fără discernământ spiritual. Între timp, această agresivitate, practicată de cetățeanul care se autodefinește cu numele de „creștin” - în sensul că merge să ia lumină de Înviere -, își lărgise și consolidase teritoriul lovind chiar în spațiul intim al Bisericii. Aveam sentimentul unei căderi în vid, ca și cum m-aș fi confruntat cu o evidență care dizolva tot ceea ce era autentic în mintea mea. Trăisem ani întregi departe de o lume care-și deconstruise, prin indiferență, raportul cu creștinismul până într-acolo încât dicta Bisericii ce este și ce nu este adevăr. Lumea aceea devenise altceva decât ceea ce-mi imaginasem eu însumi că este. Mă adresam de la distanță unui spațiu care trăia potrivit propriului ritm, închis în încrâncenări promovate sub semnul unui adevăr personal, îndepărtat de creștinism, mai mult magic decât duhovnicesc, o lume care-și manifesta credința mai mult la nivel de superstiție decât de intimitate cu Hristos. Era pentru prima și ultima dată când intram bătăios într-o luptă socială, făcând-o dinspre convingerea că sunt necesare reglementări precise la nivelul textelor de lege pentru a preîntâmpina orice derivă care tinde să schimbe, până la a impune, raporturile natural înscrise în condiția umană.
În căutarea României profunde
Nu mai regăsesc decât întâmplător „România profundă”. Nu pentru că nu cred în existența ei, pentru că aș fi deziluzionat sau pentru că nu caut încă, ci pentru că am sentimentul că „profunzimea” îi este supraestimată doar în momente cheie – de exemplu cu ocazia interzicerii pelerinajului de la Iași – și că ceea ce supraviețuiește încă din ea se află în altă parte, într-un spațiu intim cu valorile creștine, compus din oameni care-și trăiesc convingerile și care refuză să se lase asimilați în limbaj și atitudine de noua societatea reconfigurată după modele anticreștine. Această lume iese uneori la suprafață, indicând chipul autenticului. Încerc s-o identific în comportamente, în gesturi simple și o găsesc în cei care nu se lasă asimilați. Din nefericire, s-a instalat chiar și în cei care se consideră credincioși încă, un fel de fundamentalism care se suprapune spiritualității ortodoxe. Limbajul lor este agresiv, incompatibil cu tradiția la care se raportează făcându-i apologia. Dacă acesta le este limbajul, atunci în interioritatea lor colcăie miriade de orgolii recompuse în funcție de foarte personale opinii legate de ceea ce cred ei că este adevărul.
Constat că totul se amestecă într-un vârtej la care participă credincioși cu numele, atei, agnostici și alte neamuri. Icoanele sunt ironizate, cultul moaștelor este invocat pentru a indica habotnicia, pelerinajele sunt ajustate sau interzise în funcție de isterii politice oarbe la nevoile spirituale ale cetății, în timp ce, paradoxal, apologeții creștini se instalează în revendicări care strălucesc printr-o agresivitate în contrast total cu trăirea în Hristos. Convinși că vorbesc ei înșiși în numele adevărului, unii chiar cred că sunt îndrituiți să emită scenarii și pedepse veșnice în numele lui Dumnezeu. De fapt, o parte din ei uită că pentru a înțelege care-i voia lui Dumnezeu, sunt chemați să trăiască potrivit legii morale înscrisă de Hristos în inimă. Dacă n-o fac, toate revendicările lor sunt egale cu zero. Nimic nu se petrece în lume fără voia Lui. Asta ar trebui s-o știe mai ales cei care-și asumă calitatea de membri ai Bisericii.
Agresivitatea nu are argumente
Agresivitatea este reacția celui care-și impune o neputință, un stil, o convingere, o atitudine, ceva specific propriei lui personalități, manifestată în registre graduale de brutalitate, de cele mai multe ori disproporționale în raport cu obiectul problemei, fără alte argumente decât cele instituite de o manieră validată doar de el însuși și de alții ca el. De exemplu, pe rețelele de socializare, agresivitatea este prezentă ori într-un punct de vedere care nu respectă subiectul adus în discuție, printr-o îndepărtare și scenarizare paralelă cu problema în sine și, de cele mai multe ori, în like-ul acordat acestui punct de vedere disonant, deficitar în argumente, formulat de altul în locul tău.
Agresivității îi lipsesc argumentele pentru că gestul agresiv operează cu reflexe condiționate de obișnuință. Nu voi intra în complexa discuție ocazionată de patologiile agresive prezente în omul care ține să impună altora convingeri prin reacții care înlocuiesc argumentele. Lipsa agresivității (rezolvată printr-un control conștient), este deficient confundată cu idealismul sau cu resemnarea. Nu continui nici discuția ocazionată de idealism în măsura în care idealismul, în particularitățile sale de ordin sentimental, generează un tip de patologie subtilă, dificil identificabilă ca atare, ea însăși semn al unei forme de agresivitate camuflată. În legătură cu resemnarea, abordarea este falsă deoarece acela care o receptează ca atare ignoră potențialul echilibrat și constructiv al tradiției creștine despre perfecțiune.
Accesul la perfecțiune, receptată în cheie creștină, ține de un exercițiu liber, echilibrat, deopotrivă intelectual și de voință. Continuu și, mai ales, reflexiv-interogativ, el invită la o analiză radicală a calității spirituale a resorturilor care fondează convingeri în viața personală. Ceea ce, de altfel, nu este lucru simplu. Care om stă serios, concentrat, de vorbă cu sine despre sine, atent la distorsiuni ale reflecției, prezente la tot pasul, fără să se lase distras de prejudecăți? Sfântul însuși, printr-un exercițiu de viață și atenție constantă la lumea de gânduri care populează mintea, atrage atenția asupra acestui proces de înaintare și interogare a vieții interioare. Or, pentru că omul atașat patologic de materialitate, mai mult, omul care a primit deja o educație teologică de care nu s-a lipit altceva decât o receptare în cheie legalistă a textelor, preferă viteza zilei în care trăiește și nu complexitatea vieții spirituale, nu va accepta decât rareori un demers de interiorizare a mesajului creștin. El crede și își caută argumente pentru a îndreptăți lumea pe care și-a creat-o.
Miriade de orgolii
Scenariile sunt legiune! O matrice spirituală deformată respiră în subsolul acestei agresivități care confruntă orgolii. Credinciosul care crede că știe să identifice comportamentul „ecumenist” din atitudinea celorlalți! Ortodoxul incapabil să enumere și să definească trei articole de credință. Necredincioși împotriva credincioșilor! Politicienii rupți de trăirile existențiale ale celor pe care sunt chemați să-i slujească. Formatori de opinie care indică forma și conținutul „adevărurilor”. ”Influensări” creștini aflați în vânare de glorie! Îi simți după limbaj, după o agresivitate brută, pentru că dacă ar fi altfel, le-ai recepta imediat gustul taumaturgic al discursului și nu încrâncenarea golită de orice urmă de experiență euharistică. Sume de „adevăruri” și „valori” răstălmăcite se confruntă într-un război gol la capătul căruia nu învinge decât orgoliul. Pentru a se umfla în orgolii și mai mari! Participantul la Liturghie, odată ieșit din Biserică, nu mai poartă cu el Jerfta lui Hristos în lume, ci se duce pe sine, cu tălmăcirile și orgoliile lui. Între el și cei care i se opun, conflictul este nebun. Orgoliile celui care se afirmă pe sine drept „credincios” nu sunt mai mici decât ale celui care se declară „necredincios”. Acești oameni construiesc societatea care se golește de creștinism pentru a lăsa loc unui vid în care mulți se învârtesc în cercul convingerii că au dreptate. Drama este prezentă în faptul că nou-născuții acestei generații se vor construi interior plecând de la această ofertă „spirituală” deloc generoasă.