Sufletul cuvântului rostitNicușor Nacu 28.10.2016
„Cuvintele sunt arme la îndemână pentru a ne face lucrător Chipul.”
Citeam, nu de mult timp, câteva cuvinte ale părintelui Savatie Baștovoi care le împărtăşea prietenilor săi o teamă personală: insuportabila greutate resimțită în chiar faptul de a te lăsa descoperit sufletește de ceilalți, așa cum ești, de-a lungul căutărilor tale interioare.
Lucrarea trebuie să continue!
Angoasa părintelui Savatie își găsea sursa în realitatea deloc neglijabilă că agora virtuală, preocupată să-și afirme sinele, va fi uitat într-o lume intermediară, în interval sau în așteptare, tarele speciei mai mult sau mai puțin gânditoare ce suntem. Aceste cuvinte, bineînțeles, nu-i aparțin, însă esența ideii, prin interpretare, ar fi cam aceasta.
Sunt de acord cu această teamă, însă numai în parte. Mai întâi, nu este această comunitate, adunarea oamenilor pe care-i întâlnim populând străzile lumii, imagine a Chipului? Şi nu este această comunitate adunarea acelorași pe care-i întâlnim în lumea virtuală? E adevărat, nu-i cunoaștem și, cu siguranță, pe mulți nu-i vom cunoaște niciodată. Însă, indiferent de ceea ce simțim în raport cu această lume, lucrarea trebuie continuată pentru cei care știu să o recepteze, pentru că ei chiar au nevoie să o facă dinspre poziția lor de membri ai adunării care este Biserica.
Seminţele divine
Dinspre această perspectivă, îmi permit să continui cu un alt punct de vedere pentru a intra în interiorul unei stări care aparține în chip natural celui ancorat în Adevăr. Remarca mea face referință la ceva care se uită din ce în ce mai des și anume că acela care a luat decizia să plece la luptă având ca armă cuvântul, care construiește și mediază taumaturgic, fără să se lase tentat de compromisurile de care pot fi în stare cuvintele rămase în beznă, nu se poate simți strivit de privirile cu care ceilalți scrutează sufletul cuvintelor sale. Într-un fel, cuvântul activat în rostire este prin el însuși un moment de reflecție dirijată viguros asupra propriilor noastre certitudini și asupra statutului lor epistemic. Dacă semințele divine, prezente în aceste cuvinte, sunt continuu centrate și făcute lucrătoare, dinspre Sursa lor originară, atunci ele vor reuși să spună, să transmită gol goluț adevărul că un suflet care se descoperă este, în realitate, un suflet care vorbește, dinspre această goliciune, despre Cuvântul care-l locuiește. De departe, în treacăt fie spus, nu este aici prezent misterul care înconjoară neînțelesul tainic al spovedaniei în chiar faptul descoperirii nude în fața unui preot martor al Cuvântului ? Ca un alt fel de misiune și mărturisire incandescentă a sufletului despre alura plinătății într-o lume a golului! Poate că uitarea ideii de competiție în cuvânt ar fi de la sine o încetare a întrebării dacă mai are sens continuarea noastră de a spune, prin cuvinte, ceva despre sufletul fiecăruia dintre noi. Și, în egală măsură, poate că fiecare cuvânt, alcătuind fraze și citate, fie ele și potrivnice convingerilor noastre, sunt tot atâtea surse de a ne interoga, din nou, cu înverșunare, certitudini opace, închise în ele însele, fie ele și spirituale, care nu-L conțin până în ultimele lor consecințe pe Cuvântul.
Reţeta patristică
Însă, puterea noastră de a face permeabil adevărul ține în chip esențial de antrenarea resurselor interioare de care dispunem, resurse cărora nu le putem permite să se manifeste fără un atent control pe care-l operează mintea. Numai o ancorare precisă, dialectică și, mai ales, raportată la reflecția patristică, în faptul misiunii, este soluția la mediocritate și răspunsul față de cei care nu cunosc Biserica decât din contactul vizual pe care-l au cu zidurile ei. Într-un fel pe care misiunea practică îl va fi experiat deja, voința de a continua, de a găsi sensuri înscrise în chemarea pe care Cuvântul o așază clipă de clipă în profunzimile noastre, de a nu uita că lumea este un tărâm de luptă în care există o logică a binelui încrustată în chiar frontiera dintre bine și absența binelui în deciziile noastre cele mai intime, cam aceasta este rețeta. Iar ea este în chip esențial patristică și funcționează în orice minte care o asamblează mereu și mereu doar dinspre Prezența activă a Cuvântului în Duhul Sfânt. Tarele lumii, oricât de înfricoșătoare ar apărea ele percepției noastre, sunt doar o absență a binelui. Drumul continuă până la sfârșit, prin Jertfă, înăuntrul Bisericii.
De partea cui te afli?
Continuând aceeași idee, nu mă pot abține să nu constat că puterea noastră ține, mai ales, de coerența pe care o dăm cuvintelor dinspre o minte care face eforturi disperate să le gândească și nu doar să le așeze unele lângă altele ca formă de răspuns. Realitatea cu care ne confruntăm zilnic ne cheamă la reflecție în legătură cu noi înșine și cu propriile noastre certitudini, iar aici cuvintele au un rol esențial pentru că, prin puterea lor, sunt în ele însele o parte din armele pe care le avem zilnic la dispoziție pentru a ne face lucrător Chipul. Într-un fel, întrebarea dacă sensibilii sau mai puțin sensibilii populează mai intens și mai activ mediul virtual, este fără răspuns. Dialogând cu sine, fiecare se va regăsi exact acolo unde se află, iar martorul care-i va confirma această stare va fi chiar propria sa conștiință, în ciuda tuturor negărilor sale. Într-un moment al existenței sale, acum sau chiar la sfârșitul ei, el se va confrunta cu sine, așa cum a fost dinspre așa cum este. Dacă ar fi să elaborăm ipoteze, cred că răspunsul îl dă doar selecția care vine în timp, încet, și care este dependentă deja de nevăzuta putere de a distinge între bine și rău în chiar actul care a făcut ca o decizie, spusă prin cuvinte, să fie făcută public, să fie citită de ceilalți. Întrebarea este ce stă în spatele ei, care este conținutul real al voinței care o dirijează ? Este dorința de supralicitare a părerii de sine sau este voința de a împărtăși o parte din prezența Cuvântului, părtășie care are loc numai într-un suflet care trăiește bucuria Lui ? Calitatea acestei dimensiuni se revelează cu timpul, așa cum lipsa ei de consistență interioară o lasă să coboare către registre din ce în ce mai invizibile, până la uitare și ștergere.
Oamenii au nevoie de cuvântul tău!
Opera lui Dumnezeu este unică, însă unicitatea ei nu presupune în mod obligatoriu perfecțiunea noastră interioară, ci doar prezența tuturor virtualităților care, prin articulare conștientă, pot duce la împlinire perfecțiunea la care am fost chemați cu toții la început. Primul om a fost el însuși chemat să-și înțeleagă dimensiunea de creatură chemată spre asemănare și, în ciuda faptului că avea totul la dispoziție, inclusiv conștiința că purta Chipul, a eșuat. Dacă ar fi adevărat că omul este, cumva, ”perfect în felul său”, atunci am fi cu toții, de la naștere, sfinți. Însă, noi suntem, toți, indiferent de particularitățile noastre, participanți la raționalitatea lumii, cu atât mai mult prezentă în ființele vii și gânditoare ce suntem. Adică avem puterea, prin voință, să adunăm logoi, semințele divine așezate în noi și să le activăm, potențându-le o viață întreagă prin lucrare, pentru le împlini apoi în spațiul veșniciei prin contemplarea proximității divine intangibile. Acesta este drumul către realizarea perfecțiunii, pe care creștinismul patristic l-a numit „îndumnezeire” (theosis). Doar interpretarea autonomă, detașată de acest dat absolut pe care sfinții au reușit după eforturi sisifice să și-l însușească interior, poate spune că omul nu are imperfecțiuni. Și atunci, oamenii pe lângă care trecem, în ciuda mediocrității care afectează judecățile de valoare în timpul istoric pe care-l parcurgem, rămân, peste toate, persoane care trebuie să afle despre Cuvântul.
Ne stă în putere să adunăm semințele divine așezate în noi și să le activăm prin lucrare.