Tentația reprezentării simbolice a Învierii sau cum cuvintele pot strica realitatea Nicușor Nacu 24.09.2024
Spațiul gândirii a fost constant infuzat de tipologii și reflecții care, constituindu-se în ansamblu de reguli ale interpretării, vor fi sfârșit prin a impune modele devenite paradigmatice. Saturată de ea însăși, noua reflecție, fără a reuși să dizolve substanța componentelor fondatoare ale „ordinii morale” tipice epistemei creștine (Gilles Lipovetsky o constata deja în „Amurgul Datoriei”), reușește să le convertească în simboluri. Prin negare sau exerciții de reflecție care impun cu autoritate dubiul („o minte inteligentă nu poate crede în credințe imaginare” aud spunându-se), realitatea religioasă este golită de esențial, pentru a fi indicată, tolerant, inadecvat și inutil prin simboluri. Simbolul trimite, cert, la dimensiunea simbolizată, fără ca totuși dimensiunii în sine să-i fie redată prin exprimarea simbolică realitatea pe care-o reprezintă și la care trimite. În opoziție cu gândirea religioasă (creștină, în cazul de față), noul tip de atitudine nivelatoare, tinzând să acorde tolerant valoare simbolică temelor ei centrale, se prelungește, evident, și spre subiectul învierii.
Nici act magic, nici moarte aparentă
Afirmația concentrată în decizia, aparent rațională (și interogabilă, de altfel), că fenomenul religios ar fi golit de obiectivitate, transformă, în fapt, orice temă religioasă fundamentală într-un simbol. Prin urmare, limbajul manipulează dubiile și interoghează convingerile, oferind suport convingerii, prin simbol, și toleranță prin acceptarea dubiilor. Imprimată deja în conștiința (și obișnuința) colectivă, preocupată să-și justifice mai mult alegerile decât să chestioneze adevărul lucrurilor, credința în Înviere rămâne suspendată între negare și reprezentare simbolică. Negarea, vizualizând învierea sub semnul absurdului, sugerează minții să abandoneze orice reflecție legată de înviere ca posibilitate, în timp ce reprezentarea simbolică o înscrie, printr-o reflecție forțată, oricărei reprezentări imposibilă în realitate, altfel decât la nivelul imaginarului.
În acest caz, ce presupune învierea pentru cel care o neagă sau o consideră un simbol? Ca și Nașterea, Învierea va fi devenit deja un eveniment față de care mulți dintre cei care confesează identitatea creștină păstrează o distanță interioară. Evenimente-reper, Nașterea și Învierea sunt importante, cert, în sensul că fondează, dincolo de orice posibilă contestație, o tradiție și modelare culturală, însă ideea că ele trimit la un adevăr nu mai convinge mintea post-modernității. De altfel, convingerea că Învierea este reală reprezintă o provocare chiar și pentru cei care țin, dinspre o fidelitate dificil explicabilă, să rămână atașați identității creștine. Or, învierea este Evenimentul care consacră și prelungește paradoxul pe care îl introduce în lume Întruparea, un Dumnezeu care se întrupează ca Om în propria creație și Omul care înviază, după ce atinge pragul ultim al umanității asumate. Prin urmare, pentru conștiința creștină, Învierea nu este dimensiune întreținută de mecanismele imaginare ale minții, nici act magic și nici moarte aparentă. Confruntat încă din primele sale momente istorice cu problema Învierii și, radical, cu tensiunile generate de interpretări diverse, creștinismul, prin Apostolul Pavel își prezintă cu precizie poziția: Hristos Omul a murit și a înviat! Departe de a rămâne într-un registru retoric atunci când, adresându-se corintenilor, îi atenționează că atât propovăduirea lui, cât și credința lor ar fi zadarnică „dacă Hristos n-a înviat” (1 Cor. 15:14), Apostolul Pavel se adresează, de fapt, tuturor creștinilor istoriei care vor fi întâmpinat dificultăți radicale în a accepta realitatea învierii.
Capcanele minții și certitudinile credinței
Dacă Învierea este evenimentul care confirmă identitatea perspectivei creștine, cei de astăzi, ca și cei de atunci, trăiesc sentimentul unei incompatibilități între evidența legilor naturii și Înviere, ca act care contrazice aparenta imuabilitate a acestei evidențe.
Să reținem un aspect esențial: discursul despre Înviere nu poate fi disociat de credința în Dumnezeu. Prin urmare, învierea nu poate fi situată altfel decât în intervalul puterii divine. Absolutul sensurilor la care ea trimite își are originea doar în această înțelegere. Indisolubil legată de existența lui Dumnezeu, de voința Lui de a aduce la existență sau a pune în mișcare acțiuni care contrazic imuabilitatea legilor naturii, Învierea participă la dimensiunea acceptării faptului că Dumnezeu există și acționează în creația Sa. Cine acceptă, printr-o credință vie, conștientă de ea însăși, faptul existenței Lui și, prin urmare, a puterii Sale de a lucra înăuntrul creației care-I aparține, nu se poate disocia de credința în Înviere, ca mărturie palpabilă a atotputerniciei acestei existențe. Căci nu putem admite că Dumnezeu există și afirma, în același timp, că învierea ține de domeniul absurdului. Ambele sunt ori reale, ori absurde. Negarea uneia împiedică afirmarea existenței celeilalte. În realitate, doar dinspre faptul credinței în Dumnezeu devin acceptabile toate fenomenele miraculoase pe care rațiunea le percepe ca imposibile.
Să rămânem preț de câteva reflecții la reprezentarea simbolică a Învierii, pentru a urmări exercițiul rațional care o golește de esențial. Mai întâi, gândirea instaurează categorii de reflecție care consideră ca nefondată orice afirmație sau fapt care ar contrazice imuabilitatea funcțională a lumii; chiar dacă nu poate fi negată existența unui proces de transformare înăuntrul naturii, acesta nu trebuie înțeles în sensul că elementele și-ar schimba structura. Legea imuabilității nu poate fi atinsă la nivelul structurii ei mișcătoare. Pe de altă parte, receptarea Învierii, ca eveniment care contrazice această imuabilitate, are loc prin intermediul unui limbaj care-i minimizează adevărul, realitatea, pentru a o asocia, în cele din urmă, gândirii simbolice. Pentru acest tip de gândire, Învierea poate fi înscrisă în categoria „simbol” paradoxal. Ea aparține domeniului credinței care, contrazicând imuabilitatea legilor care regizează natura, sfârșește prin a deveni structură neverificabilă. Or, tocmai condiția neverificabilității o așează la frontiera dintre reflecție și imaginar. În perspectiva acestui proces de evaluare a ceea ce este sau nu verificabil, învierea devine o simplă ipoteză simbolică, care ține doar de domeniul unei credințe al cărei conținut nu poate fi verificat. Se poate constata că afirmarea simbolică a Învierii golește evenimentul în sine de conținutul care-i constituie forța. Pentru că a o gândi în termeni simbolici, o distanțează nu doar de realitatea tainică la care aceasta trimite, ci chiar de simbolul pe care l-ar presupune acceptarea realității ei.
Ori mărturisim, ori tăcem!
P.S. Poate vă întrebați care-i motivul acestor observații. Constat o adaptare, cu orice preț, a limbajului legat de sărbătorile pascale. Cred că-i mult mai cinstit să ne asumăm față de ceilalți în ce constă credința noastră legată de Înviere, dacă o considerăm un eveniment real sau ținând de imaginarul religios. Nu-i necesar să adaptăm limbajul în legătură cu un eveniment în a cărui realitate nu credem. Altfel spus, ori spunem „Hristos a înviat!” ori tăcem, dincolo de orice tentație de a ne îndulci dubiile sau negările prin formule care nu spun nimic despre Înviere.