Timpul personal al alegeriiNicușor Nacu 14.05.2018
Conținutul alegerilor personale din acest timp va locui veșnicia personală.
Căutătorul în Dumnezeu își pune firesc întrebări legate de raportul pe care-l întreține cu timpul său, acest timp locuit de prezența lui Dumnezeu. Conținutul alegerilor sale din acest timp va locui propria lui veșnicie.
Antecamera veșniciei personale
Pentru că intuiește misterul acestei stări, interogările sale sunt legate de măsura pe care el însuși o poate utiliza pentru a cuprinde sensurile pe care le îmbracă alegerile făcute în timpul său și felul în care acestea, metamorfozate în propria lui viață, intră în veșnicie. Omul care caută în Dumnezeu, cel pentru care viața morală este „alegerea de a da sens timpului care trece” (X. Thévenot), înțelege că timpul personal nu este o unitate de măsură abstractă, ci un mecanism complex, care imprimă, prin lucrare, ritmuri indelebile înăuntrul unei vieți. Așa cum percepția noastră comună îl receptează, timpul este cuantificabil ontologic doar înăuntrul omului. Dincolo de ființa umană, el este repaos instantaneu, instanță ontologică neîmplinită. Timpul cosmic strălucește doar prin om, care-i împlinește sensurile în spațiul gândurilor, ca antecameră a veșniciei personale.
Întemeierea limitelor
Limita omului care caută în Dumnezeu începe în clipa deciziei sale de a se opri. Dincolo de această decizie nu există limite, ci doar înaintare veșnică în Dumnezeu. De altfel, el este conștient că vocația timpului personal i se revelează interior potrivit limitelor impuse de propriile sale gânduri. Dinspre această stare interioară, el înțelege că drumul spiritual este singura experiență care are cu adevărat importanță în această existență supusă limitelor născute în minte. Înaintând cu certitudinea că toate se împlinesc numai în raport cu calitatea drumului parcurs, căutătorul surprinde interior că totul este posibil pentru o voință care rămâne fermă în decizia de a nu pierde sensuri pe care Dumnezeu i le-a așezat în inimă. Dacă un sceptic l-ar interpela în sens voltairian, spunându-i că faptul de a crede că un lucru există nu este o probă a existenței acestui lucru („l'intérêtqu'il a à croire unechosen'est pas unepreuve de l'existence de cettechose”), aceasta nu l-ar împiedica să-i răspundă, cu mintea coborâtă în inimă, că el nu-și impune să creadă în probabilități sau determinări emise de propria sa minte, ci să urmeze Calea care nu este presărată de la început cu negații. El urmează drumul simplu al unei minți care se vede pe sine ca în oglindă, adică mereu aptă spre deschideri din ce în ce mai vaste, în conformitate cu vocația ei transcendentă. În plus, așa cum nu dispune de proba existenței a ceva, înțelegând deja că este prezentă în această viziune un raționament limitat în el însuși și impus de privirea comună blocată în negarea vocației transcendente a minții, fără să se transforme în apologetul unei mistici inerentă inimii, așa nu are nici dovada inexistenței sale. Însă, i-ar mai răspunde că esențialul nu este dat de certitudinea existenței sau inexistenței lucrului în sine, ci de drumul de căutare care uită negarea și care nu exclude nici una din posibilitățile ce i-ar revela conținutul a ceea ce n-ar fi știut și obținut niciodată dacă nu ar fi căutat.
Drumuri și sensuri în alegeri
Omul care caută în Dumnezeu înțelege că drumul actual cuprinde în el căi din trecut și că în orice experiență sunt deja imprimate sensurile stărilor anterioare. La fel se întâmplă cu orice decizie la baza căreia a stat o alegere. Ea va continua să existe, pentru a se împlini, apoi, într-o lucrare personală înăuntrul căreia șirul nenumăratelor lor semnificații se revelează minții care le percepe. De aceea pentru mintea care caută în Dumnezeu nu există experiență fără ieșire. Plecând dinspre această perspectivă, căutătorul trăiește certitudinea spirituală care-i confirmă că una dintre stările sufletului în veșnicie va depinde de experiența autoamăgirii pe care a aplicat-o vieții trăită prin refuzul căutării sensului. Cu atât mai mult cu cât refuzul sensului presupune refuzul trăirii în perspectiva complementară pe care el o presupune înăuntrul oricărei vieți, cea de semnificație și orientare. Evident, pot fi găsite argumente pentru a face apologia acestui tip de alegere. Mintea, în ciuda vocației ei mistice, este dispusă să găsească și să le construiască raționamente, reprezentări mintale (logismoi), în încercarea paradoxală de a apăra ceva despre care nu are certitudinea autenticității. Acest mecanism, aparent rațional, se regăsește și în cazul celui care crede că este într-o bună relație cu Dumnezeu, plecând de la sentimentul că atitudinea lui este impecabilă și că nu face niciodată răul. În fapt, orice căutător în Dumnezeu vizualizează această clasică atitudine, atât de umană, ca pe o paradigmă demnă de evitat. Așa cum este, de altfel, și cazul persoanei care judecă mereu acțiunile celorlalți, având sentimentul că are dreptate, fără a face, însă, nici cel mai mic efort de interogare a limitelor înțelegerii sale față de judecata pe care a emis-o sau a persoanei pe care a judecat-o! Or, cazul celui care a negat oficial existența lui Dumnezeu într-un timp în care, în realitate, nu i-o cerea nimeni, făcând-o din motive pe care el însuși nu le cunoaște în profunzime! Acea persoană, chiar în momentul adevărului, când ar putea cu ușurință să mărturisească, cel puțin pentru sine, eroarea, se justifică afirmând că, în realitate, nu exista urmă de eroare în alegerile sau cuvintele sale. Mai mult chiar, că atitudinea sa era dictată de o situație căreia nu-i putea schimba în nici un fel datele. Observăm aici tragica apologie a unor stări obscure, trăite ca false certitudini de un sine care a uitat orice criteriu de obiectivitate în raportul său cu ideea de adevăr. Este prezentă în ea învârtirea într-un cerc creat de ignoranța și mulțumirea de sine, stare generând un proces care glisează conștiința printre superficiale puncte de raționament. Suportul judecății și-a schimbat total referințele în raportul cu adevărul, pentru că în loc să se chestioneze și să dea răspunsuri prin apropierea de el, își justifică validitatea mecanismului interpretativ. Atent la acest proces spiritual involutiv, omul care caută în Dumnezeu receptează acest gen de proces care creează blocaje înăuntrul conștiinței. Orice aspect al realității este înțeles în funcție de ele, prin uitarea adevărului ca adevăr și fondarea unei singure autorități, cea a propriei minți. Deciziile ulterioare, întemeind un adevăr personal, devin false criterii de orientare. Omul va duce cu sine în propria lui veșnicie acest bagaj interior.
Alegerea cea bună
Căutătorul asistă la procesul prin care omul lumii își justifică alegerile prin găsirea de argumente care vin în întâmpinarea deciziilor sale subiective. Aproape nici un om nu renunță la comoditatea „adevărurilor” sale personale. Ori va spune de la început „nu”, ori va inventa justificări pentru a-și masca, în fapt, refuzul. Plecând de la conștiința acestei realități, căutătorul este continuu provocat să recunoască în propria lui experiență limitele impuse de alegerile sale. Făcând-o, el cuprinde interior în ce măsură desele sale momente de neputință în a sta față în față cu propria lui conștiință nu se datorează unei ființiale incapacități de a cuprinde adevărul, ci treptatei înșelări pe care o instituie el însuși prin chiar impresia că deține cunoașterea și, prin ea, adevărul. Puțini, aproape inexistenți, sunt oamenii care, în deplină conștiință, ajung să spună „da” atunci când drumul le este evident închis și toate datele converg spre certitudinea că nu au nimic concret de câștigat. Cu toată evidența, acești puțini, recunoscuți sau, cel mai adesea, niciodată știuți, continuă să creadă în victoria binelui și să lupte pentru instaurarea lui. Ei o fac ca oameni și nu ca sfinți, ca persoane cu slăbiciuni și căderi. Ceea ce-i diferențiază de ceilalți este absoluta lor convingere în biruința binelui, dublată de credința în acțiunea vindecătoare a puterii de a spune „nu” oricărei forme subtile pe care o îmbracă răul.
Puțini, aproape inexistenți, sunt oamenii care, în deplină conștiință, ajung să spună „da” atunci când drumul le este evident închis și toate datele converg spre certitudinea că nu au nimic concret de câștigat. Cu toată evidența, acești puțini, recunoscuți sau, cel mai adesea, niciodată știuți, continuă să creadă în victoria binelui și să lupte pentru instaurarea lui.
Sursa imaginii: www.notthesinger-Wordpress.com