Ultimul apostol, primul între ziditorii creștinismuluiPetru Rubian Borcan 18.07.2022

O personalitate extraordinară, complexă, care a redat cu acuratețe exemplară mesajul lui Hristos, Saul din Tars, Pavel după convertire, s-a născut prin anul 6-10 e.n. (în unele scrieri în 8 e.n.). A văzut lumina zilei la Tars (Cilicia, în Turcia de azi), la 8 zile a fost tăiat împrejur; fiind din neamul lui Israel, din seminția lui Veniamin, după lege fariseu.

Aprigul prigonitor

De la tatăl a moștenit cetățenia romană și a deprins tainele meseriei de confecționar de corturi. La naștere a primit numele de Shaul, după primul rege al Israelului. A urmat treptele rabinatului: la 5 ani începe să studieze Tora; la 10 ani a fost inițiat în Mișna; la 13 ani se întrece în a practica cele 10 porunci; la 15 ani studiază Talmudul; la 23 ani pleacă la Ierusalim, la școala celebrului Gamaliel, unde deprinde în mod amănunțit tainele și înțelesurile Legii lui Moise.

O scriere apocrifă datând din jurul anului 150 e.n. îl descrie „un bărbat scund, cu picioare arcuite, zdravene, pleșuv, cu sprâncene îmbinate, iar nasul ușor coroiat.”

Nu L-a cunoscut pe Iisus Hristos în timpul vieții sale pământești, așa cum L-au cunoscut cei doisprezece apostoli, și totuși a devenit „apostolul neamurilor”, iar în anul 258 a fost canonizat și este celebrat în fiecare an alături de Petru, primul dintre cei chemați.

Ajuns la vârsta de 26 ani, fariseu la origini, cu solide cunoștințe despre Tora și Talmud, Saul dă dovadă de o agresivitate acerbă față de creștini, considerați o sectă. A fost martor la uciderea întâiului mucenic Ștefan (fiind chiar rudă cu el), ucis cu pietre. Participă intens la prigonirea creștinilor din Ierusalim și intenționează apoi să se abată și asupra creștinilor din Damasc, cerând de la arhiereu scrisori de sprijin către sinagogile din acel oraș.

Neînfricatul mărturisitor

Conform tradiției, convertirea sa a avut loc pe drumul Damascului în iulie 33 e.n. Aproape de destinație se produce inevitabilul: în miezul zilei, îi apare Iisus Hristos într-o lumină orbitoare și aude un glas care îl întreabă: „Saule, Saule, de ce mă prigonești?” (Fapte 9.1 și urm.), iar el a zis: „Cine ești, Doamne?” și Domnul i-a răspuns: „Eu sunt Iisus pe care tu îl prigonești.”. Căzut jos, Iisus îi spune: „Ridică-te, intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci”. Cei din jurul său îl ajută să se scoale, dar constată că și-a pierdut vederea. Îl suie pe un asin și îl duc în cetate unde se adăpostesc la casa lui Iuda. În acea cetate trăia un discipol al lui Iisus cu numele Anania, căruia într-o vedenie îi apare Hristos și îi spune să îl caute pe Saul, să-i redea vederea și să-l binecuvinteze. Anania avea frică de Saul, dar merge, îi redă vederea și îl botează și astfel acesta primește har și apostolie.

De reținut, cei doi mari Apostoli Petru și Pavel și-au schimbat numele, rămânând în istoria creștinismului cu alte nume decât cele purtate la naștere. Se știe că primul s-a numit Simon, a devenit apoi Chefa (piatră – în aramaică), pentru ca în cele din urmă să se impună varianta latină Petru. „Apostolul neamurilor” la naștere a purtat numele de Saul, iar pe cel binecunoscut de nume Pavel l-a adoptat în timpul expediției din Cipru, întreprinsă în 45 e.n. alături de Barnaba și de tânărul Marcu (evanghelistul de mai târziu). Pe această insulă tarsiotul renunță la numele Saul și va rămâne definitiv la cel de Paul (Pavel).

Ziditorul Bisericii

Personalitatea Apostolului Neamurilor s-a remarcat încă din perioada creștinismului primar: cultura sa deosebită, extraordinara anvergură intelectuală, zelul, autoritatea spirituală sau Epistolele nepereche i-au conferit o statură și influență excepțională. O cultură rafinată împletită cu o artă retorică indiscutabilă îl propulsează pentru misiunea de ziditor al unei noi religii. Iar rolul său în istoria creștinismului rămâne cel conferit global de „fundament” pentru noua religie, respectiv de „ziditor” al construcției sale.

Apostolul Neamurilor a avut o contribuție esențială în interpretarea radical a filiației divine a lui Hristos, care va conduce, în cele din urmă, la nașterea și afirmarea specificului creștinismului ca religie și în consecință la emanciparea Bisericii lui Hristos față de Sinagogă.

Biserica va avea o religie de sine stătătoare, care se adresează tuturor, fără niciun element de deosebire, oferindu-i astfel șansa de a nu rămâne simplă filă de istorie, ci de a deveni creatoare de civilizație mai ales în Occident. Totodată, apostolul Pavel pune bazele organizării Bisericii lui Hristos și îi definește misiunea fundamentală rămasă neatinsă până astăzi.

Viața și misiunea lui Pavel se desfășoară prin și spre împlinirea mesajului transmis gradual, prin intermediul a trei revelații (apariții) de către Hristos: cea a convertirii, a încredințării de evanghelizare a neamurilor și cea a universalizării noii religii prin predicarea ei la Roma, capitala marelui imperiu. Pavel primește această misiune tot printr-o vedenie, când Hristos de data aceasta îi poruncește: „Precum ai mărturisit cele despre Mine la Ierusalim, așa trebuie să mărturisești și la Roma”.

Datorită împrejurărilor istorice și acțiunii unor personalități precum Pavel, creștinismul a devenit o religie distinctă și nu a rămas un simplu curent în cadrul iudaismului. Prin activitatea sa misionară, Pavel a rămas mai degrabă o personalitate fondatoare a creștinismului în postura sa de „pildă actuală” și mai puțin în cea de „figură” a trecutului.

Apostolul Pavel a cultivat trei valori fundamentale: credința, nădejdea și dragostea (cea mai mare dintre toate).

Dragostea care apropie cununa

Se poate presupune că judecarea și condamnarea lui Pavel au fost cauzate și de faptul că la a doua sa venire la Roma, împreună cu Petru, povățuia atât bărbații cât și femeile să ducă o viață pe deplin curată prin credință, nădejde și dragoste.

Succesul propovăduirii celor doi apostoli a stârnit mânia Împăratului Nero care i-a osândit la moarte: pe Petru ca pe un străin, răstignindu-l, iar pe Pavel, ca pe un cetățean roman, oferindu-i o moarte ”onorabilă”, tăierea cu sabia. O tradiție din secolul al V-lea spune că Pavel a fost întemnițat în închisoarea „Tullianum” zisă și „Temnița Mamertină” unde a fost executat prin decapitare între anii 67 și iunie 68. O tradiție constantă din secolul al II-lea e.n. situează martirajul lui Pavel la Aquas Salvias, la puțin peste 30 de mile de Roma,; ar fi fost înhumat pe locul unde se ridică astăzi Biserica Sfântul Pavel.

Unicul țel al vieții lui Pavel a fost propovăduirea învățăturii creștine: „Spre aceasta am fost pus eu propovăduitor și apostol și învățător al neamurilor”. (II, Timotei 1.11)

Încheiem prin cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Așadar, pentru că dragostea e început și sfârșit în toate bunătățile, să urmăm pe Pavel și în aceasta, căci prin dragoste a ajuns Pavel ceea ce a ajuns... Dobândește dragostea lui Pavel și vei avea o cunună desăvârșită”.