Verificarea CredințeiNicușor Nacu 15.01.2018
Credința se probează aidoma aurului: doar în foc!
Orice om are obligația să rămână în fidelitate față de sine însuși, adică față de prezențanesubstanțială a lui Dumnezeu din el însuși și, dinspre această realitate, atât față de chemări interioare care transformă și cât și față de stări împlinitoare care rezidă chiar în profunzimile sale.
Măsura din tine
Rămânerea în prizonieratul nelămuririlor, frustrărilor sau iluziilor – neștiind ce vrea cu adevărat, incapabil să dea nume stărilor pe care le trăiește – coincide cu căderea în uitare a ceea ce trebuie să fie. Atunci, acest om, pentru a regăsi coordonatele de care are nevoie pentru a se împlini, trebuie să recunoască măsura pe care o poartă cu sine și care este tocmai potențialul său. Aceasta nu înseamnă că a fi fericit echivalează cu a ne realiza visurile, ci a căuta clipă de clipă să ieșim din vidul care ne torturează atunci când înlocuim prezența lui Dumnezeu din noi cu invenții personale. Întâlnirea cu Dumnezeu este chemarea cea mai profundă care există acolo, în Lăuntrul nostru, acolo unde nimeni nu poate pătrunde pentru că prezența Lui, atât de plenară, de transfiguratoare, plutind din interior în spațiul unui suflet chemat să cunoască veșnicia, este singura Întindere posibilă.
Vocea conștiinței și bruiajul
Cum poate fi reperat blocajul care ne ține îndepărtați de potențialul existent înăuntrul nostru? Printr-o atentă ascultare a vocii care își face apariția în momentele cele mai improbabile. Este vocea conștiinței, cea care dă verdicte nu doar în legătură cu calitatea morală a actelor noastre, ci și în legătură cu ceea ce nu am făcut, chiar dacă ne-am justificat inacțiunea printr-un raționament căruia i-am acordat de la sine validitate. Blocajul este generat de această obișnuință de a ne auto-valida în fiecare acțiune, indiferent de natura ei. În măsura în care înaintăm ori către inacțiune ori către orice altceva, suntem tentați să găsim argumente. Găsirea lor coincide cu incapacitatea de a mai constata blocajul. Și de aici până a trăi într-un invizibil conflict permanent cu noi înșine, frontiera este efectiv imperceptibilă. Vocea conștiinței dă semne din când în când, însă structurile care au creat blocajul sunt atât de complexe și profunde încât obișnuința de a ne auto-confirma în tot și în toate acoperă intensitatea acestei intrări.
Când două vieți se întâlnesc
Apoi, întâlnirea cu ceilalți, dacă nu este o întâlnire în cunoaștere și uimire, rămâne o stare sterilă, o simplă ocazie de a-i vedea, de a împărți bucatele și a ne lua, apoi, un rece „rămas bun”. Dacă este acompaniată de participarea la ceea ce sunt ei și vor să transmită, atunci se poate transforma în eveniment, în bucurie a puterii de a trăi viața în desfășurare. Căci viața care ne-a fost dăruită este și continuă să fie o celebrare a puterii de a-l cunoaște pe celălalt. Nu neapărat în ceea ce celălalt este în mod real, ci în ceea ce el voiește să transmită dinspre profunzimile sale. Pentru că, trebuie să o recunoaștem, omul transmite cu raritate ceea ce el este cu adevărat. Partea lui de viață reală va fi mereu transmisă celorlalți doar dinspre ceea ce-și dorește să devină. Or, aceasta este condiția care-i definește partea de taină: ceea ce el vrea să devină, sensurile spre care voiește să tindă. Și, în acest caz, întâlnirea cu celălalt este o întâmpinare a părții reale din el. Două vieți se întâlnesc, fiecare în parte, dinspre propria-i devenire! Dialogul este dificil, deoarece definirea acestei deveniri este scăldată în imprecizie, însă bogăția semantică a acestui dialog este uimitoare. Fiecare va descoperi în ce măsură sufletul celuilalt este o întindere indescifrabilă. Fiecăruia îi rămâne, de altfel, să vină în întâmpinarea acestei întinderi.
Comuniunea cu ceilalți este esențială. Nu ne putem asuma ca identități dacă uităm sau refuzăm să trăim în comuniune prin ignorarea conștientă a celuilalt. Prezența celuilalt este darul care ne ajută să putem recupera sensuri descoperibile numai în măsura în care ne deschidem lui, prin relație. Presupune această intrare în relație cu celălalt doar o anume manieră de a comunica? Personal, prefer să cred că venirea în întâmpinarea celuilalt este o radicală întoarcere spre sine, pentru descoperirea potențialului său. Nu-l descopăr pe celălalt, ci mă revelez, prin el, mie însumi, ajutându-mă astfel să fac pasul către potențialul meu și către porțile deschise din sufletul lui despre care nu știam nimic. Cum poate avea loc această înaintare? Înainte de toate, dinspre voința de a continua să cred că nu pot fi în chip autentic eu decât în măsura în care mă descopăr prin celălalt. A nu face acest pas coincide cu riscul de a mă închide într-o stare de neputință din care nu voi mai putea ieși.
Deținem oare controlul?
Cel care este convins că are o credință puternică, trăiește, în egală măsură, cu convingerea că poate controla cu ușurință orice influență care ar pune în pericol echilibrul acestei credințe. Totuși, puterea de a rămâne constant în credință nu este un dar atât de simplu de păstrat. Slăbiciunile firii mele, în contact cu lumea în care trăiesc, pot diminua până într-acolo încât credința pe care o afirm poate lua forma influențelor celor mai diverse. Să admitem, totuși, că reușesc să controlez – printr-un refuz constant – cele care vin din exterior. Aceasta nu înseamnă că am reușit să-mi păstrez credința intactă. Problema cu care mă confrunt ține, înainte de toate, de falsele mele certitudini că sunt capabil să controlez pe cele din exterior, fără a observa, mai întâi, pe cele care vin din lăuntrul meu, din profunzimile unei firi șubrede a cărei fragilitate nici măcar nu mi-o imaginez. Or, aici începe problema mea și a oricărui alt om. Sunt dependent de o imagine referitoare la mine însumi, pe care o creez și o întrețin, de manieră constantă, prin chiar faptul că-mi ignor subțirimea terenului interior, valorizându-mă astfel dinspre lipsa de obiectivitate legată de ceea ce mă privește.
Un Dumnezeu părăsit
Noi, cei de astăzi, îl avem în minte pe Petru pentru că exemplul credinței lui, ferventă și declarativă, este redat de manieră explicită în Evanghelii: „Și de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine.” (Mt. 26 : 35) Evident, el nu este singurul, pentru că dacă despre atitudinea celorlalți ucenici nu se spune nimic, textul evanghelic nu ezită să puncteze cu precizie că Hristos a rămas singur în momentele încercărilor care au precedat crucificarea. Cu siguranță, fiecare ucenic, în apropierea lui Hristos, va fi trăit cu convingerea unei credințe impecabile. În plus, nici unul nu ar fi crezut în inima lui că această credință va diminua, indiferent de tulburările ulterioare. Odată cu Petru, „toți ucenicii au zis la fel” (Mt. 26:35), adică și-au confirmat fidelitatea față de Hristos. Și totuși, în clipa încercărilor, Hristos a rămas singur. Singur în absolut, cu propria Sa suferință. Ceilalți rămân absenți pentru că undeva, acolo, în ei înșiși, credința lor era dependentă de manieră brutală doar de propria lor fire. Era o credință care nu fusese încă încercată în chip radical. Cu foarte puțin timp în urmă, ucenicii fuseseră martori la cuvintele și minunile pe care Hristos le făcuse cu timp și fără timp. În ciuda evidenței, El rămâne singur acum. Semn că nu sunt marile evenimente, sfinții sau minunile ceea ce ne modelează convingerile sau ne diminuează credința. În deciziile sale cele mai profunde, fiecare rămâne dependent doar de sine însuși, de decizia lui de a nu-i fi frică, de a nu se transforma în victimă a propriei sale firi, de a nu se lăsa condus de nimic altceva decât de convingerea că înlăuntrul său lucrează efectiv și activ Dumnezeu. Bineînțeles, nu este simplu să trăiesc permanent cu decizia de a nu mă lăsa pradă firii mele și, cu siguranță, tendința celorlalți de a privi cu o anume ironie pe cei care își declară sus și tare infailibilitatea în materie de credință transmite o realitate. Este vorba despre realitatea slăbiciunii firii omenești, care crede schizoid în propria autoritate uitând să-și întrebe sinele!
Proba de foc
La nivel declarativ – fără să i se nege sinceritatea – credința creștinului poate fi ferventă, iar lirismul oficiilor tradiționale, aureolat de profunzimea textelor liturgice, îl ajută chiar să rămână în convingerea că starea pe care o trăiește este indefectibilă. Indiferent de încercări! Însă, această credință se verifică aidoma aurului: doar în foc, adică în focul firii sale. Credința se verifică în gesturi aparent anodine: în atitudini de respingere, de refuz, de mică lașitate, de slugărnicie gratuită, de intervenții în lucruri fără finalitate, de negare inutilă, de invidie subtilă, de pact conformist, aparent nevinovat, cu cei care nu împărtășesc aceeași credință, de ironie pentru simplu fapt de a plăcea, de căutarea privirii celuilalt, de privire obsedantă asupra propriului sine, în convingeri personalizate care transmit persoana și nu credința, în voința de a impresiona, etc. Credința, atunci când există, îndepărtează aceste „accidente de parcurs” și face toate eforturile ca în clipa ieșirii lor la suprafața firii să le elimine imediat. Să rupă chiar rădăcina intenției lor. Cine o face, trăiește reala credință care este o acțiune statornică și continuu dinamică numai prin iubirea în Duhul Sfânt. Tot ceea ce nu este acest fel de credință, este oricând gata să se transforme în praf de vânt în fața celui mai mic foc al pasiunilor noastre. Este credința căldicică a Apocalipsei. Spun aceasta pentru că până la lepădarea de credință, avem de trecut prin toate vămile noastre sufletești. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la experiența imediată a unei cereri de renunțare imediată la Credință contra dreptului de a trăi.
Credința se verifică în gesturi aparent anodine: în atitudini de respingere, de refuz, de mică lașitate, de slugărnicie gratuită, de intervenții în lucruri fără finalitate, de negare inutilă, de invidie subtilă, de pact conformist, aparent nevinovat, cu cei care nu împărtășesc aceeași credință, de ironie pentru simplu fapt de a plăcea, de căutarea privirii celuilalt, de privire obsedantă asupra propriului sine, etc.
Întâlnirea cu Dumnezeu este chemarea cea mai profundă care există acolo, în Lăuntrul nostru.