Dumnezeul copilăriei meleCarmen Elena Toader 22.12.2021
Toţi avem câte o poveste şi zâmbetul nostru vine din suferinţă. Doar sfinţii ne bucură.
Zilele trecute am cunoscut la biserică o doamnă cu un râs ca un clinchet de clopoţel şi o jovialitate specifică pruncilor care văd îngeri. Şi mi-am amintit brusc de copilărie şi de farmecul irepetabil cu care era impregnată. Acea doamnă mi-a spus cuvintele de mai sus, care mi s-au topit în suflet ca o metaforă printre gânduri. Am înţeles că nimeni nu apare în viaţa noastră fără un motiv şi nimic nu se întâmplă fără ştirea atotputernicului Creator.
Vârsta cerurilor deschise
Cel mai frumos Dumnezeu este cel al copilăriei, nu pentru că El ar fi mărginit de timp şi spaţiu, ci pentru că noi avem acea vârstă a inocenţei la care cerurile se deschid la fiecare clipire de serafim, lăsându-ne pătrunşi în adâncul fiinţei noastre de bătaia de aripi a unui heruvim înstelat.
Aş fi vrut să nu cresc niciodată, să rămân înveşnicită în lumea răspunsurilor fără întrebări, printre rafturile argintate de praful memoriei bunicilor, printre florile de lumină ale grădinilor de taină în care îmi petreceam timpul dialogând cu personaje de vis sau de poveste.
Cerul este atât de aproape când eşti cer!
Printre sfinți și luceferi
Acum, printre dureri şi neîmpliniri, printre întrebări fără răspuns şi lacrimi învelite în zâmbete de ceară, mă caut şi nu mă regăsesc, mă trădez şi mă iert, mă cert şi mă împac. Toate viorile lumii îşi trimit în eter cântările şi poveştile. Parcă aerul devine mai diafan şi picuri de rouă îmbrăţişează lumina transformând totul în curcubee de speranţă.
Printre frunzele arămii sărutate de primii fulgi de zăpadă retrăim fascinaţia regăsirii cu noi înşine şi cu lumea nevăzută a prichindeilor de altădată, a bătrânelor sfătoase cu respiraţie de tămâie în a căror privire se oglindeau toate candelele nemuririi, a preoţilor plini de har înveşmântaţi în odăjdii nematerialnice slujind la un altar tainic de lumini şi umbre. Un univers presărat cu sfinţi şi cu luceferi, cu bunici torcând fuioare de fum în asfinţitul unei vieţi demne de sinaxare, cu gutui de aur în fereşti luminate cu opaiţe de iubire, cu busuioc la icoană şi fior celest la rugăciune.
Parfum de cer
Doamne, cât de minunat eşti Tu între sfinţii Tăi! Tu eşti tainicul răspuns la veşnica întrebare! Tu eşti cântecul meu de leagăn din tandreţea pescărușilor, corola multicoloră de raze ale nematerialnicului foc! Tu eşti lerul şi amarul, lacrima şi harul! Doamne, Tu eşti eu în oglinda infinitului... iar eu...pulbere de constelaţii şi dor de nemărginire...
Tu şi eu... Lumină şi întuneric, viers şi şoaptă!
Leru-i ler...cu parfum de cer... flori de tei...şi ghiocei...