Ortodocşi deci antisemiţi?Bogdan G. Bucur 05.04.2017

“Mulțimea ucigătorilor de Dumnezeu, neamul iudeilor cel fără de lege…”

Am extras fraza din titlu dintr-o stihiră (la Fericiri) ce se cântă în Joia Mare, seara (Triodul 1986, p. 532). Nimic suprinzător ca ton, Prohodul fiind plin de fraze asemănătoare: “Îngâmfat Israil, ucigaşe popor!”,  “pizmăreţ popor, ucigaş blestemat”, și alte delicatețuri despre “viclenii jidovi” și “căile lor strâmbe”.

Vorbe grele, simțiri rele

Sună cam brutal, cam înfierbântat, cam medieval—normal, e vorba de texte dintr-un timp Bizanț care practica o retorică mai vie, mai înflorită și mai contondentă decât auzim în frazele de plastic inodor, incolor și insipid ale corectitudinii politice de astăzi. Mai este adevărat și faptul că imnurile acestea urmează îndeaproape modelul literaturii profetice; trebuie de asemenea să privim lucrurile în context socio-istoric: Biserica creștină, la origini o mișcare harismatică, egalitaristă, inovatoare din punct de vedere teologic și schismatică în cadrul iudaismului din veacul întâi, s-a transformat rapid într-o comunitate din ce în ce mai multietnică, multiculturală și multilingvistică, dominată numeric de cei botezați dintre păgâni. Ca atare, vitriolul anti-iudaic pe care îl găsim ici și colo în Vechiul Testament, în literatura apocaliptică intertestamentală și în Noul Testament (“pui de vipere”,  “sinagoga Satanei”, “dușmanii lui Dumnezeu”, “fiii diavolului”) a început prin a condimenta polemica intra-iudaică, evoluând apoi spre stridențe polemice în conflictul dintre creștinii predominant ne-evrei și Israelul după trup.

Toate bune și frumoase—astăzi însă aceste vorbe grele sună altfel, mult mai grozav, căci astăzi știm bine că acest tip de retorică a contribuit la explozii de violență reală (nu pur retorică!) împotriva evreilor.

Inima Tradiției

Și totuși … Cum să ne scandalizăm de Antifoanele ce se cântă cu atâta simțire în slujba celor Douăsprezece Evanghelii? Iată câteva extrase din Antifoanele 15, 6, și 12 (Triodul 1986, pp. 528, 530-532):

Astăzi a fost atârnat pe lemn Cel ce a atârnat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu sulița a fost împuns Fiul Fecioarei!

Astăzi au pironit pe Cruce iudeii pe Domnul, Care a tăiat marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie. Astăzi au împuns cu sulița coasta Celui ce a rănit Egiptul cu bătăi pentru ei, și au adăpat cu fiere pe Cel ce le-a plouat mană de mâncare.

Poporul meu, ce am făcut vouă? Și cu ce Mi-ați răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oțet … Nu vă înșelați iudei, că El este Cel ce v-a izbăvit prin mare și v-a hrănit în pustie.

Faptul că, în imnurile Bisericii, mustrările la adresa lui Israel, extrase din literatura profetică (Miheia 6,1-5; Amos 2,9-12) sunt rostite de Hristos, ne lămurește asupra intenției în primul rând hristologice și nu polemice a acestor compoziții. Mesajul este acela că Cel ce a pedepsit Egiptul cu plăgi este Hristos, Cel ce a deschis Mare Roșie pentru Israel est Hristos, Cel ce și-a hrănit poporul cu mană în pustiu este Hristos—pe scurt, deci, Hristos este "Domnul" din Cartea Ieșirii. S-ar putea spune că programul teologic al Săptămânii Mari este tocmai identificarea Domnului Iisus Hristos cu “Domnul” (Kyrios/ YHWH), Cel-Ce-Este, Dumnezeul părinților noștri, Domnul întreit-sfânt al serafimilor (Isaia 6), Slava ce șade pe heruvimi (Ps 18,10 / LXX 17,11; Iezechiel 1; 10), regele lui Israel (Isaia 44,6).

Această interpretare hristologică a arătărilor (teofaniilor) din Vechiul Testament nu este numai presupoziția teologică a imnografiei din Săptămâna Mare, ci unul dintre “ingredientele” cele mai importante pentru cristalizarea dogmatică, liturgică, și duhovnicească a Evangheliei, din veacul apostolic și până către finele primului mileniu al istoriei Bisericii. Așadar nu este vorba de un filon oarecare al Tradiției, ci de însăși inima Tradiției creștine!

E de la sine înțeles că ortodocșii zilelor noastre au moștenit, odată cu acest tezaur de spiritualitate, și responsabilitatea de a-l păstra cu toată grija și cucernicia. Însă, precum învață Hristos despre rânduiala Sabatului, și slujbele Bisericii sunt “pentru om”—pentru înduhovnicirea lui—nu invers.

Reformă liturgică?

Majoritatea bisericilor ne-ortodoxe au căutat să rezolve problema retoricii anti-iudaice din textele liturgice pe calea unor reforme liturgice. Numai că modificarea sau eliminarea unor texte problematice poate ea însăși să devină o problemă. A schimba, de pildă, cum au făcut “frații noștri despărțiți”, referințele concrete la prezența lui Dumnezeu în Vechiul Testament (Paștile, trecerea prin Marea Roșie, Darea Legii, mana, etc) mi se pare greșit și inacceptabil pentru că diluează mesajul hristologic al imnurilor—anume că Hristos Însuși este Domnul (Kyrios) din Cartea Ieșirii.

Cred că e nevoie de niște schimbări. Însă aceste schimbări nu trebuie făcute în mod mai mult sau mai puțin secret, prin decrete ale ierarhiei, fără a pune degetul pe rana atmosferei anti-iudaice ce adeseori transpiră din textele noastre liturgice. Ar fi mai de folos să se discute în mod serios, fundamentat teologic și cu toată grija pastorală, relația Bisericii cu iudaismul Sinagogii. De pildă: “înălțându-Te astăzi se pierde neamul iudaic /genos Ebraiōn” (Denia Vinerii Mari, stihiră la Laude [Triodul 1986, p. 537]): orice se poate spune (și trebuie spus) despre semnificația teologică mai degrabă decât socio-politică a acestei afirmații, propovăduirea Bisericii trebuie să manifeste cuvenita sensibilitate față de genocidul la care au fost supuși, nu de mult, niște semeni de-ai noștri cu trup și sânge, pentru că făceau parte din genos Ebraiōn.

La fel este de adevărat că, din punct de vedere pastoral, trebuie să îi avem în vedere și pe acei creștini ortodocși a căror percepție despre evrei și iudaism este în primul rând filtrată prin prisma experienței de a fi marginalizați și oprimați de către Statul Israel. În unele parohii ale Arhiepiscopiei Antiohiene din America sau Australia, situația este una aparte: în biserică se găsesc la rugăciune și se împărtășesc dintr-un același Potir imigranți din Siria, Liban, Iordania, și din Țara Sfântă—oameni pentru care numele de “Israel” este automat asociat cu ocupația militară, exproprierile, injustițiile, intervențiile brutale ale poliției și umilirile de tot felul—precum și protestanți convertiți la Ortodoxie care adeseori și-au păstrat vederile politice și convingerile pro-Israeliene.

Nu se poate şi altfel?

Orice reformă liturgică ar trebui să se ghideze după criteriul menținerii mesajului hristologic al imnurilor (cu riscul de a plictisi, mă repet: Hristos este Domnul Dumnezeu al patriarhilor și proorocilor, Dătătorul Legii în Sinai, Slava arătată proorocilor în chip omenesc). Desigur, ar trebui eliminate inflamațiile retorice lipsite de substanță teologică împotriva “evreilor”. În privința aceasta este de remarcat faptul că întâlnim aceeași interpretare hristologică a teofaniilor în imnuri praznicale la Botezul Domnului, la Florii, la Nașterea Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Schimbarea la Față, și altele—imnuri din care lipsește polemica anti-iudaică! Iată, avem dovada (dacă chiar va fi fost nevoie de ea) că accentele antisemite nu țin de esența mesajului teologic al imnurilor.

În unele cazuri ar fi poate util să schimbăm diateza unui verb de la activ la pasiv; în altele, să schimbăm sau să lărgim adresantul din “evrei” în “credincioși” sau “frați,” fără a schimba însă referința la teofaniile Vechiului Testament. De exemplu, “Astăzi au pironit pe Cruce iudeii pe Domnul, Care a tăiat marea cu toiagul și i-a povățuit în pustie. Astăzi au împuns cu sulița coasta Celui ce a rănit Egiptul cu bătăi pentru ei” ar putea fi rescris în forma următoare: Astăzi s-a pironit pe Cruce Domnul, Care a tăiat marea cu toiagul și l-a povățuit pe Israel în pustie …  Astăzi s-a împuns cu sulița coasta Celui ce a rănit Egiptul cu bătăi pentru Israel”. Sau: În loc de “Nu vă înșelați iudei, că El este Cel ce v-a izbăvit prin mare și v-a hrănit în pustie” am putea citi “Fraților, să nu ne înșelăm: că El este Cel ce l-a izbăvit prin mare pe Israel și l-a hrănit în pustie”. Și ce s-ar pierde oare dacă, în loc de a cânta “înălțându-Te astăzi se pierde neamul iudaic,” Biserica ar proclama adevărul credinței—anume, că odată cu înălțarea pe Cruce a Fiului Omului, moartea s-a omorât și fiii lui Adam sunt chemați să moștenească nemurirea?

Cred că a sosit—și încă de când!—vremea ca Biserica Ortodoxă să exorcizeze duhul anti-iudaic care ne stă la uşă şi caută să ne târască pentru a ne întina rugăciunea și a ne ucide sufletele (Gen 4:7).

O variantă în limba engleză a acestui eseu a apărut de curând pe forumul Public Orthodoxy al Centrului de Studii Ortodoxe afiliat Universității Fordham; o variantă mai extinsă a apărut în Kalima/ The Word Magazine, publicația oficială a Arhiepiscopiei Antiohiene Ortodoxe din America; în fine, substanța tututor acestor eseuri provine dintr-un studiu teologic mai amplu, intitulat “Anti-Jewish Rhetoric in Byzantine Hymnography: Exegetical and Theological Contextualization”, publicat în St Vladimir’s Theological Quarterly 61 (2017).

Propovăduirea Bisericii trebuie să manifeste cuvenita sensibilitate față de genocidul la care au fost supuși, nu de mult, niște semeni de-ai noștri cu trup și sânge, pentru că făceau parte din genos Ebraiōn.