„Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmul 45, 10)

ExpansiuneSabina Ene 20.06.2018

Fiind acceptată de toţi fizicienii, Teoria Big-bang-ului reprezintă modelul standard de formare a universului.

Cele trei indicii

Teoria se bazează pe trei mari indicii, explicate în cartea Dumnezeu și știința, în care academicianul J. Guitton prezintă foarte plastic: „Primul este vârsta  stelelor. Măsurătorile făcute pe cele mai „bătrâne” din ele indică o vârstă de la douăsprezece la cincisprezece miliarde de ani, ceea ce ar coincide cu durata universului de la presupusa  lui  apariție.  Al doilea indiciu  se bazează pe analiza luminii emise de galaxii: obiectele galactice se îndepărtează unele de altele cu o viteză cu atât mai mare cu cât sunt mai îndepărtate, sugerând că galaxiile erau altădată  adunate într-o regiune unică, în cuprinsul unui nor primordial, vechi de cincisprezece miliarde de ani.  Al treilea indiciu este decisiv:  în 1965 a fost pusă  în evidență  existența, în toate regiunile universului, a unei radiații foarte slabe, asemănătoare cu cea a unui corp cu o temperatura foarte joasă, 3 grade deasupra lui zero absolut. Această radiație nu-i decât ecoul fantomatic al torentelor de căldură  și de lumină din primele clipe ale universului.  Universul avea o simetrie perfectă. Energia “bulei de foc primordiale“ era atât de ridicată, încât cele patru interacţiuni: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară tare și forţa dezintegrării, erau atunci unificate într-o singură interacţiune de o simetrie perfectă”.

Dincolo de zid...

Universul s-a născut dintr-o ”explozie gigantică”, care  a provocat expansiunea materiei (fenomen observabil încă și în zilele noastre), a arătat fizica modernă. De exemplu, galaxiile, ”acești nori alcătuiți din sute de miliarde de stele, se îndepărtează unii de alții sub presiunea acestei explozii. Astrofizicienii iau ca punct de plecare primele miliardimi de secundă care au urmat Creației. La 10-43s (timpul lui Planck, limita extremă a cunoaşterii noastre) după exlozia originară, întreg universul: galaxiile, pământul, toate acestea sunt conținute într-o singura sferă inimaginabilă(10-33cm), adică  de miliarde de miliarde de miliarde de ori mai mică decât un nucleu de atom. În acest univers  materia era constituită dintr-o ”supă” de particule primare, strămoșii îndepărtați ai cuarcilor, particule care interacționează continuu. Toate acestea, într-un univers care este de miliarde de ori mai mic decât un vârf de spin, în care energia era de o valoare imensă, inimaginabilă”.  Așa cum prezintă  J. Guitton în cartea amintită mai sus, fizicienii nu cunosc ce s-a întâmplat înainte de 10-43 secunde.  ”Ei se izbesc aici de faimosul  Zid al lui Planck, numit așa pentru că celebrul fizician german a fost primul care a semnalat că șiința era incapabilă să explice comportamentul atomilor în condițiile în care  forța de gravitație devine extremă. În universul minuscul de la început, gravitația nu are încă nici o planetă, nici o stea sau galaxie, asupra căreia să-și exercite puterea; totuși această forță era deja acolo, interferându-se cu particulele elementare care depind  de forțele electromagnetice și nucleare. Gravitația ridică o barieră de netrecut pentru orice investigație; dincolo de Zidul lui Planck misterul este totul.”

Cauza și Sensul marelui univers

Gândirea metalogică demonstrează că există limite fizice ale cunoaşterii. Mărimea, “quantum-ul de acţiune”, cunoscută sub denumirea de “constanta lui Planck (valoarea ei este de 6,626 10-34 Joule/secundă) reprezintă cea mai mică dintre cantităţile de energie existente în lumea noastră fizică, cea mai mică “acţiune mecanică ce poate fi concepută”.  Suntem în fața unui zid dimensional: constanta lui Planck marchează limita divizibilităţii spectrale şi, prin aceasta, limita extremă a oricărei divizibilităţi. Rezultă de aici introducerea altor limite absolute în jurul universului perceptibil: “lungimea lui Planck, care reprezintă cel mai mic interval posibil între două obiecte aparent separate; “timpul lui Planck”  desemnează cea mai mică unitate de timp posibilă.

“În fondul ultim al realului, pe care îl descrie ştiinţa modernă, apare Dumnezeu Însuși, Fiinţa transcendentă, totodată cauza şi sensul marelui univers.”  (acad. J. Guitton )

”Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină.” (Facere, 1, 3)

De același autor