Timpul vieţiiFizician dr. Sabina Ene 26.10.2016
„Amintirea fericirii e ca fericirea însăşi, trăită şi retrăită”
Ne naştem cu un dar, spunea Kant, pe care riscăm mereu să-l pierdem: libertatea. De aceea trebuie apărată întotdeauna. Creștinul, precum artistul, pentru care realitatea îl include pe Dumnezeu, spre deosebire de ateu, trebuie să nu fie „încordat și încrâncenat, ci împăcat cu sine şi destins, acel om care găseşte în el forma libertăţii naturale, spontaneitatea” sublinia pictorul vienez Klimt. Noi, creștinii, ar trebui să ne trăim viața cu gândul la Dumnezeu, o viaţă liniştită şi plină de rugăciune. Așadar, să avem grijă mereu de timpul vieţii noastre, să nu-l risipim inutil!
„Focul” ţine lumea în mişcare!
Referindu-se la timp în tratatul său de Logică, Hegel scria: în concepţia lui Heraclit, timpul este prima formă a devenirii. Iar Heisenberg, în cartea sa, intitulată Pași peste graniță, relata următorul aspect: “toate particulele elementare sunt, pentru a spune astfel, alcătuite din acelaşi substrat, şi anume din energie, înglobând filosofia lui Heraclit, după care focul era substanţa primordială din care sunt realizate toate celelalte lucruri. Focul este forţa care ţine lumea în mişcare şi s-ar putea să se identifice focul cu energia, în epoca noastră. Particulele elementare ale fizicii moderne pot, la fel ca şi cele ale filosofiei platoniciene (tetraedru-foc, cub- pământ, icosaedru- apa şi octaedru- aer, care se descompun şi se recompun în triunghiuri) să se transforme unele în altele. Ele însele nu constau din materie, ci sunt singurele forme posibile ale materiei. Energia devine materie prin aceea că se transpune în forma unei particule elementare, prin aceea că se manifestă în această formă”, conform formulei lui Einstein, E = mc2 , (unde E reprezintă - energie, m - masa, c - viteza luminii în vid). Această relaţie, având o formă deosebit de simplă, a fost descoperită în acelaşi timp de Einstein şi de Langevin. Semnificaţia fizică a acestei relaţii este că între funcţiile de stare energie și masă există o relaţie de proporţionalitate directă, factorul de proporţionalitate fiind constanta universală c2. Oricărei variaţii a energiei îi corespunde o variaţie a masei şi reciproc. În particular, ori de câte ori se conservă energia, automat se conservă şi masa şi reciproc.
Amintirea fericirii
Omul modern ar dori să domine în chip absolut timpul și să-l cuprindă în ochiuri de timp activ, intercalate cu clipe de răgaz, de meditație, de contemplare, de experiențe acumulate și interiorizate.
În terapia sinusoidală, aplicată timpului de omul modern, un rol însemnat îl ocupă timpul de rememorare, ca o continuare în planul unei alte realități. Nici o realitate nu mai există așa cum era, atunci când era. Restituirea trecutului „aidoma” e imposibilă (principiul complementarităţii din mecanica cuantică).
Timpul nostru este subiectiv, neîncătuşat în porţiuni ale duratei, ne e familiar mai ales în aducerea amintirilor în realitatea fizică, cu o dobândă a fericirii, ştiind că „amintirea fericirii” e ca fericirea însăşi, trăită şi retrăită, cum scria Părintele Virgil Gheorghiu în volumul intitulat Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer.
Și timpul real, cu măsura lui, împărțit în zile și nopți se depune în noi ”ca într-o imensă bibliotecă, în care există dintre cărțile mai vechi un exemplar pe care, fără îndoială, nimeni nu-l va cere vreodată.”(Marcel Proust - În căutarea timpului pierdut).
Emoţii intense
Fiind două ramuri înrudite, atât cunoaşterea prin ştiinţă cât şi cunoaşterea prin credinţă apar ”amândouă înnobilate, prin aceea că amândouă vin de la Dumnezeu”(Părintele Galeriu)
Referindu-se la întâlnirea armonioasă dintre disciplinele care studiază natura în întregul ei, fizicianul francez Louis de Broglie, cel care a introdus noţiunea de cuantă de lumină în mecanica cuantică, a subliniat că “cea mai mare emoţie pe care o putem încerca este emoţia mistică. Aceasta este germenele oricărei ştiinţe adevărate”.
Fiind atrasă de schimbarea culorilor luminii, mă surprind uneori urmărind pe geam spectacolul naturii. Intrând prin dreptunghiul ferestei, lumina asfinţitului înroşeşte tot ce întâlneşte în cale, invitându-ne parcă să privim ca nişte spectatori: într-o lumină ireală, prin metamorfoza norilor, apar tablouri religioase, în care pătrundem ca într-o catedrală, ca să deprindem ”starea rugăciunii” şi în care, alături de vocile omeneşti, parcă se aud şi coruri de îngeri.
Izbânda e a lui Dumnezeu!
Un exemplu în acest sens (deprinderea stării de rugăciune) este răspunsul dat de Părintele Justin Pârvu la întrebarea ”Cum să prindem puterea de a ne ruga”, în volumul intitulat Ne vorbește Părintele Justin, apărut în anul 2011: ”Dacă noi am avea starea rugăciunii cum se cuvine unui creștin, am avea puterea să întoarcem răul spre bine. Să facem din țara aceasta un Canaan de rugăciune. Iar dacă vom avea smerenie, dar o smerenie îmbrăcată în haina demnității, Dumnezeu ne va învrednici și de darul rugăciunii care să ridice solzii de pe ochii minții... Noi nu trebuie să căutăm soluții lumești, dar fiecare să mărturisească și să lucreze după putere la locul în care este și Domnul va da soluția; Domnul e cel care aduce roadele și El le rânduiește pe toate. Izbânda e a lui Dumnezeu, nu a oamenilor.”
Timpul nostru este subiectiv, neîncătuşat în porţiuni ale duratei, ne e familiar mai ales în aducerea amintirilor în realitatea fizică, cu o dobândă a fericirii, ştiind că „amintirea fericirii” e ca fericirea însăşi, trăită şi retrăită, cum scria Părintele Virgil Gheorghiu.
“Intrând prin dreptunghiul ferestei, lumina asfinţitului înroşeşte tot ce întâlneşte în cale” (imagine: Leonid Afremov, Fericire de seară, pictură în ulei).