Omul secular (II)Pr. Eduard Ioan Rădună 30.11.2016
Deoarece omul secular exclude spiritualul, rămâne doar cu setea.
Omul secular nu suportă vecinătăţi. Are nevoie de mult spaţiu; spaţiu care să fie, tot, al lui. Dar vorba spaţiu nu se referă la lărgimi, la contemplaţia lumii, la dorul de orizonturi noi, ci la acumulări materiale.
Absorbantul de obiecte
Există o anume sete sădită în firea omenească, nimic altceva decât tendinţa înnăscută de dezvoltare în veşnicie a persoanei, care a fost menită să nu poată fi satisfăcută decât cu spirit. Deoarece omul secular exclude spiritualul, pentru că preferă concretul, palpabilul, materialul, rămâne doar cu setea. În consecinţă, va absorbi necontenit pentru sinele său ceea ce sinele preferă: lucruri palpabile, pe care să le devoreze sau să le depoziteze. Le devoră, pentru a fi mai puternic şi a supune pe cei din jur. Le depozitează pentru a locui în mijlocul lor ca într-o cetate, aparte de ceilalţi şi inexpugnabil. Când se foloseşte de ele este pentru a se afirma sau pentru a-şi consolida poziţia.
Colecţionarul de obiecte vii
Tot în legătură cu opţiunea pentru material şi concret stă şi natura relaţiilor omului secular, construite cu lipsa evanescenţelor, a admiraţiei, a ataşamentulUI sufletesc. Pe fond, aşa cum deja s-a afirmat, toţi oamenii sunt adversarii lui, dar există şi afinităţi momentane, unele mai îndelungate, altele mai scurte, dictate de chimia interioară sau de conjuncturi. Dar opţiunea lui exclusivă pentru materie versus spirit rămâne: oamenii care îi plac sunt priviţi nu ca persoane, ci mai ales ca obiecte vii. Potrivit acestei optici, el nu iubeşte, el deţine, el nu se dăruieşte pe sine, el posedă. Relaţia cu grupul său natural, familia consanguină, este una de stăpânitor, de om peste ale sale; dacă nu poate stăpâni, îşi trece chiar şi consanguinii între adversari. În relaţiile cu parteneri, erosul lui e unul cantitativ, axat pe senzualitatea corporală. Secularul vânează cu predilecţie clipele plăcerii fizice, deoarece aceasta e fixată în concretul trupului.
A-i considera pe oameni obiecte vii trece dincolo de simpla apreciere teoretică. Conştient de superioritatea proprie, el se va menaja pe sine cât mai mult în ceea ce priveşte efortul, riscul, implicarea. În funcţie de temperament şi de înzestrarea intelectuală, nu va ezita să se folosească de ceilalţi, prin persuasiune sau prin constrângere, mereu convins că are de-a face doar cu natura şi că el este de fapt, singurul purtător de conştiinţă într-o lume de lucruri sau cel mult, de fiinţe inferioare. Prin acest fel de a vedea, omul secular se comportă (pentru a folosi o tuşă groasă), ca un solipsist, excluzând oarecum celelalte existenţe. Sau, invers, poate că nu este o coincidenţă că acest curent filosofic al solipsismului s-a consolidat odată cu naşterea tipului secular, moşit de Descartes şi adus pe lume de enciclopedişti.
Dispreţuitor şi cinic
Dar faptul că omul secular relativizează lumea în măsura în care îi convine, că aduce lumea înconjurătoare la cheremul lui, nu schimbă realitatea că omul secular nu este dispus să renunţe la nimic. De aceea, când mediul în care trăieşte este perceput drept necontrolabil sau ostil, survin abuzul, presiunea, constrângerea, demoralizarea, defăimarea, comportamentul agresiv, raptul, spolierea, deturnarea, distrugerea. Egoismul contrariat se aprinde de mânie şi luptă pentru sine pe orice cale.
Este evident, deci, că omul secular al europenităţii seculare se deosebeşte categoric de omul sfânt al europenităţii creştine. Pentru creştinul ortodox, reprezentant al celei mai vechi europenităţi, măcar că aşezat periferic faţă de centrul actual al civilizaţiei europene, omul secular reprezintă o degradare – întâi prin schismă, apoi prin erezie şi în cele din urmă prin agnosticism şi ateism – a tipului uman inspirat de chipul Domnului Hristos, de parcă diavolul ar fi vrut să construiască, el însuşi, un tip care să-i reprezinte potrivnicia în omenire, asamblând asupra unui subiect uman antitezele fiecărei virtuţi creştine: refuzul Revelaţiei; excluderea nădejdii în viaţa veşnică; refuzul iubirii ca principiu de viaţă; oroarea de jertfa personală; dispreţul faţă de smerenie; respingerea generozităţii; aversiunea faţă de ascetism; eliminarea blândeţii; evitarea efortului constructiv.
Hedonist şi infertil
Apariţia acestui tip uman se explică prin opoziţia la creştinism şi la tipul său. A fost de ajuns ca tipul creştin să existe, pentru ca, treptat, să se construiască în negativ, o figură contrară, un personaj pe atât de terestru pe cât este sfântul de celest. Dar, dată fiind inconsecvenţa de fond a naturii omeneşti şi fragilitatea noastre biologică, viabilitatea unei astfel de zămisliri nu a fost rezolvată. Chiar dacă oamenii pot avea un comportament secular până la moarte, au şi perioade în care poziţia seculară nu le serveşte nici măcar propriului ego – şi mulţi părăsesc felul de viaţă secular pe aceste ferestre.
La ora actuală, Europa se resimte de doctrina secularismului, iar tipul secular promovat de ea se dovedeşte, mai întâi de toate, infertil. Lipsit de generozitate, omul secular nu mai doreşte copii, văzuţi ca o constrângere şi ca o povară. Egoismul secular, aşadar, are un cuvânt greu de spus în descreşterea demografică catastrofică a continentului, iar foştii creştini occidentali nu mai găsesc în creştinismul lor edulcorat şi hedonist resurse pentru o refacere morală de substanţă. În zadar se agită papii publicitari, ne-postitori şi non-asceţi până la Gog şi Magog; degeaba vuiesc elicopterele asociaţiilor umanitare protestante peste teatre de război şi zone afectate de calamităţi naturale sau de sărăcie – secularismul s-a instalat în conştiinţele apusene iar propaganda toleranţei care se face din prestolul de la Roma ca şi caritatea instituţionalizată se identifică mai degrabă cu gesturile duplicităţii seculare.
Scârbitul care ucide Europa
Pe urmă, tipul secular se dovedeşte antisocial, dizolvă societatea europeană. Protejarea egoismelor proprii generează animozităţi de fond şi între indivizi şi legislaţie, dar şi între indivizi şi indivizi. Principialitatea este doar mimată, principiile sunt doar deghizări ale sinelui egoist, fără rezistenţă la tensiuni şi încercări. Familiile devin treptat, cu neputinţă, deoarece nici un principiu nu le coordonează. Oamenii se depărtează unii de alţii.
În cele din urmă, chiar mult clamata cultură se dezintegrează. Ştiinţa ajunge să fie slujnica ambiţiilor, a lăcomiilor, a manipulării, iar arta oglindeşte adversitatea şi dezbinarea individualităţilor, aversiunile sinelui, atunci când nu slujeşte agenţii de vânzări. Cultura nu mai transmite seturi de valori, deoarece nu recunoaşte valori unice; cât despre valorile morale, acestea nu mai fac de mult obiectul ei. În consecinţă, chiar dacă este instruit, tipul secular nu este mai mult decât un om inteligent şi fără scrupule, folosind avantajul cunoştinţelor pentru propriile interese.
Cunoştinţe fără principii, societate fără principii, viaţă fără principii. Adversarii civilizaţiei europene nu puteau inventa o armă mai bună decât tipul secular, în vreme ce duşmanii creştinismului nu puteau găsi aliaţi mai buni. Tipul secular urăşte moştenirea culturală a Europei, deoarece este creştină; luptă cu energie împotriva ei deoarece prezenţa ei îi contrazice materialismul funciar. Detestă creştinismul, mai ales pe cel răsăritean, deoarece încă produce tipul definitoriu al Europei creştine, sfântul, şi astfel este demascată lipsa de consistenţă fiinţială a propriului tip.
Dar, în ciuda tuturor dezechilibrelor şi distrugerilor pe care le produce, tipul secular persistă şi este de regăsit pretutindeni în înalta şi mica administrație europeană, în economie, în cultură – unde sunt resursele şi influenţa, desigur. Şi din această cauză, pentru că fibra este atacată, Europa seculară nu doar decade, Europa seculară moare. Tot mai mult teoriile enunţate de înaltele foruri sunt doar acoperiri verbale alambicate pentru mari interese egoiste care nu au nimic de-a face cu construcţia europeană, ci numai cu rapacitatea celor implicaţi. Şi – în timp ce graniţele exterioare cedează sub presiunea lumii ne-europene – graniţele interioare se desfac sub presiunea intereselor dinăuntru.
Sfârşit întunecat
În sfârşit, chiar dacă a existat o perioadă în care secularismul european a fost exportat pretutindeni ca valoare universală, la ora actuală el este refuzat de toate civilizaţiile non-europene care l-au încercat, iar tipul secular european este descris ca un oportunist periculos şi lipsit de onoare. Şi mai rău este că, provenienţa lui fiind Europa, percepută până de curând drept creştină, el a fost crezut creştin – şi a lăsat să fie crezut aşa – ceea ce a schimbat percepţia asupra creştinilor propriu-zişi şi a afectat câmpul misionar, îngreunând sau făcând, chiar, imposibilă activitatea de evanghelizare (şi aşa afectată de lipsa de consistenţă harică a misiunilor catolice şi protestante). În acelaşi timp, contactul cu tipul european a determinat, în civilizaţiile care l-au receptat, construirea, prin analogie şi antiteză, a unor tipuri civilizaţionale moderne, fiecare cu trăsăturile civilizaţiei din care a pornit şi în general, refractare la creştinism, care, astăzi, sunt propuse ca modele europenilor înşişi.
Şi nu de puţine ori, europenii seculari sau semi-seculari, obosiţi de povara materialismului extrem, adoptă aceste tipuri extra-europene, contribuind şi astfel la moartea Europei seculare. Şi cu toate că acest fel de europeni s-ar putea întoarce la creştinism, ar putea redescoperi valorile veşnice ale Evangheliei şi drumul către sfinţenie, ei nu mai ştiu să facă asta şi probabil, mulţi nici nu mai vor. Mântuirea în Hristos nu le mai spune nimic. În cel mai bun caz, sunt indiferenţi. Le ajunge un simulacru de spiritualitate de oriunde ar fi ea, le ajunge idolatria, la o adică, atâta vreme cât nu sunt puşi la abţinerile care consolidează trăirea creştină autentică.
Concluzia care se impune este una cu implicaţii în soteriologia subiectivă. Succesul întunecat pe care Europa seculară îl afişează prin tipul creat de ea nu constă în reuşita de a ridica un individ concurent al tipului creştin, nici a unui tip adversar. În definitiv, sfinţenia surclasează antitezele, care rămân în urmă, pe scara sfântului Ioan, punctuale pentru virtuţile prin care s-a împlinit. Dumnezeu Însuşi, Izvorul sfinţeniei, nu are un opus. Aşadar, izbânda secularismului european constă în zămislirea unei fiinţe cu finalul iremediabil compromis, care să fie în acelaşi timp un agent cu răspândire largă şi contagioasă, în stare să vicieze definitiv tot materialul uman. Ori, de atâta ură, într-adevăr, numai satan este în stare.
Setea înnăscută a fiinţei umane nu poate fi satisfăcută decât cu spirit.