Actul de vindecare - viziunea medicului creştinProf. univ. dr. Nicolae M. Constantinescu 28.04.2021
- Timp de aproape 2.000 de ani, medicina a fost strâns legată de religie. Se poate spune chiar că la origine, medicina a fost sacerdotală, servită de oameni ai bisericii, care erau în acelaşi timp şi doctori.
- Consider că a sosit momentul unei discuţii deschise, de pe poziția unui medic creștin, privitoare la locul şi rolul Divinităţii în menţinerea şi dobândirea stării de sănătate, în asigurarea unei calităţi a vieţii, deci la redefinirea actului medical ca un act sacru.
- Într-adevăr, religia creştină a stabilit de la începuturi în Sfintele Scripturi şi în cărţile Sfinţilor Părinţi relaţia dintre Dumnezeu - ca energie necreată, credinţa în Dumnezeu şi actul de vindecare.
- Apostolul şi Evanghelistul Luca, care a fost medic, declara: „Și puterea Domnului se arată în tămăduiri”.
- În ultimul deceniu am prezentat la televiziune şi în conferinţe în ţară fapte care atestă intervenţia divină în actul de vindecare. Am vorbit despre vindecările făcute de Iisus Hristos, despre vindecările făcute de Sfinții Apostoli şi de alţi Sfinţi, despre vindecările miraculoase făcute de lucruri sfinte, moaşte, de icoane făcătoare de minuni sau în locuri sfinte şi am încheiat cu o declaraţie fără echivoc:„Miracolul dumnezeiesc nu este prezent doar în vindecările miraculoase; el se vădeşte în orice act de vindecare, de recăpătare a stării de sănătate”.
- Fără îndoială, credinţa bolnavului în ajutorul pe care-l va primi de la Dumnezeu pentru a se însănătoşi şi apoi încrederea lui în medic reprezintă primii paşi decisivi spre vindecare.
Unicitatea fiinţei umane, faptul că nu există doi indivizi identici, lucru dovedit la nivel genetic, biochimic, morfologic, fiziologic, comportamental şi patologic, face ca şi căile de menţinere a sănătăţii trupeşti şi sufleteşti să fie specifice fiecărui om.
Să încercăm să desluşim resorturile intime care se pun în mişcare în caz de boală. De la bun început trebuie să remarcăm că Dumnezeu, în marea Lui iubire pe care o arată fiinţelor vii, le-a înzestrat cu o putere homeostazică de autovindecare. Și acest lucru se constată cu prisosinţă şi la fiinţele umane. Când urmăreşti intimitatea proceselor care se declanşează fără ştirea, controlul şi voinţa noastră într-un organism atacat de agenţi patogeni fizici, chimici sau biologici, rămâi uimit de precizia, rapiditatea, conlucrarea prin care celulele, ţesuturile, organele, sângele şi limfa participă, în etape riguroase, pentru a opri o sângerare, pentru a reface continuitatea unor structuri lezate, pentru a reconstrui o porţiune de organ afectată, şi exemplele pot fi nenumărate.
În noi există o forţă dată de Dumnezeu-Creatorul, care devine lucrătoare în lupta ce se dă pentru autorefacere, pentru autovindecare. Această forţă capătă dimensiuni neobişnuite atunci când omul bolnav, la care capacităţile de autovindecare au fost depăşite de virulenţa factorului patogen, Îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, Îl invocă pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Sunt prea bine cunoscute performanţele biologice incredibile pe care le-au dovedit creştinii în ultimii 2.000 de ani, în lupta cu durerea și în preajma morții, după ce fuseseră agresați de forţe anticreştine, atee sau păgâne.
Martirii, invincibili...
Martirii, de pildă, s-au dovedit practic invincibili în faţa durerii; ei au căpătat prin credinţa în Iisus Hristos forţa de a rezista unor dureri inimaginabile şi de a nu-şi nega credinţa atunci când erau traşi pe roată, sfâşiaţi de lei, arşi cu foc sau cu ulei clocotit, loviţi cu pietre, străpunşi cu suliţe, zdrobiţi în menghine, tăiați cu fierăstrăul, răstigniţi, cu ochii scoşi, cu dinţii şi limba smulse, îngropaţi de vii, bătuţi, mutilaţi, traşi de cai, şi câte alte grozăvii.
În toate aceste situaţii, întâmplate aievea, martirii nu s-au lepădat de Hristos în mâinile Căruia s-au încredinţat. În 16 august, Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte unul dintre cele mai doveditoare întru Hristos martiragii ale creştinătăţii. Să mă explic.
Majoritatea martirilor au suferit direct şi personal agresiunile, atrocităţile amintite mai sus şi au rămas dârji în credinţa lor. În 16 august îi prăznuim pe Sfinții Martiri Brâncoveni. În faţa lui Constantin Vodă Brâncoveanu au fost decapitaţi pe rând cei 4 fii ai lui: Constantin, Ștefan, Radu şi Matei, şi de fiecare dată i se cerea să-L renege pe Hristos, iar el refuza, fiind în cele din urmă decapitat şi el. Nu cunosc un martiriu similar şi mă închin încă o dată înaintea acestui domn Sfânt care a fost Constantin Vodă Brâncoveanul.
Doamne, ajută-mă!
La aceste exemple uluitoare prin forţa cu care s-au exprimat, adaug alte câteva. Tatăl meu, chirurg militar, mi-a povestit un fapt aproape incredibil petrecut cât el a condus pe Frontul de est Spitalul 8 de campanie. Un sergent comanda o grupă de cercetaşi într-o pădure când a fost lovit de un fragment de mină, a cărei explozie i-a omorât pe ceilalţi membri ai grupei, iar lui i-a retezat o parte din peretele abdominal, astfel că intestinele au ajuns la vedere. Şi-a scos casca de metal din cap, a îndesat intestinele înapoi în abdomen ţinându-le cu casca şi a zis: „Doamne, ajută-mă să-mi văd copiii”.
Era iarnă. A mers pe jos o bună bucată de drum până la spitalul de campanie unde a fost operat şi a scăpat cu viaţă. Eu am trăit alte două experienţe de aceeaşi natură la Revoluţie. În seara de 21 decembrie 1989, un student a fost împuşcat în abdomen în faţa hotelului Intercontinental. A auzit împuşcătura şi a simţit durerea în două locuri. A realizat că glonţul a trecut prin el, i-a venit să leşine, dar a spus: „Doamne, ajută-mă să ajung la Spitalul Colţea”.
A mers pe jos 450 metri până în faţa spitalului unde a leşinat, a fost luat de brancardieri şi adus în sala de operaţie. Glonţul îi rupsese splina şi rinichiul stâng, perforase colonul transvers şi stomacul, străbătuse lobul stâng al ficatului şi ieşise printre coastele inferioare drepte. În abdomen era o cantitate apreciabilă de sânge. A fost operat şi trăieşte şi astăzi.
Moarte clinică?
În noaptea de 22 decembrie 1989, o fată este împuşcată în abdomen în Piaţa Palatului şi devine treptat inconştientă. Fratele ei împreună cu un prieten o iau în braţe şi în maxim de viteză o aduc la spitalul Colţea. Pe drum, fratele ei se ruga mereu: „Doamne, ţine-o în viaţă până la spital”. Anestezistul nostru, care făcea şi triajul răniţilor, constată starea de moarte clinică a fetei, fără puls şi tensiune, dar observă o abureală fină pe o oglindă pusă în dreptul nasului. Imediat se eliberează o masă de operaţie, iar la intervenţie constatăm un hematom voluminos datorat unei perforaţii de venă cavă inferioară, apoi 8 perforaţii de anse jejunale, ruptură de pancreas la limita corporeo-cefalică, glonţ restant în ficat în apropierea venei cave inferioare. La sfârşitul operaţiei, anestezistul mi-a spus să nu mai caut să extrag glonţul din ficat fiindcă epuizase toată rezerva de sânge compatibil şi exista riscul unor noi pierderi de sânge la manevra pe care voiam să o execut. În ianuarie 1990, am trimis-o la profesorul Roy Calne la Londra, dar nici acolo nu i l-au scos fiindcă era plasat în unghiul diedru dintre vena suprahepatică stângă şi vena cavă inferioară şi părea a fi tolerat de organism, care-l izolase printr-un manşon fibros. Are şi acum glonţul în ea, perfect izolat, cum am mai specificat. A născut un băiat de 19 ani, student merituos.
Energie divină
Toţi răniţii pe care i-am prezentat au beneficiat de o energie ieşită din comun, într-un moment limită al existenţei lor. Dar oare toţi oamenii au asemenea rezerve energetice? Și dacă le au, cum pot fi oare ele stimulate, folosite? Răspunsul meu este total afirmativ: rezerva aceasta este legătura noastră cu Dumnezeu şi poate fi mobilizată prin invocarea ajutorului divin, făcută în toate cele trei cazuri amintite mai sus. „Cere şi ţi se va da”, spun învăţăturile evanghelice, care stabilesc că rugăciunea este scara noastră către Dumnezeu.
Energia divină pe care o are fiecare dintre noi din momentul concepției, fiind împlinită prin Botez, se cere a fi ocrotită şi conservată ca bunul cel mai de preţ pe care îl are omul şi fac această afirmaţie fiindcă fumatul, băutul excesiv, proferarea de cuvinte injurioase, violenţa, stresul, alimentaţia dezordonată sunt printre principalii factori care macină rezerva energetică, ne sleiesc de puteri, cum se zice în popor.
Exemplele pe care vi le-am prezentat cu răniţii care au fost salvaţi sunt acceptate cu greu de unii, fiindcă ar ieşi din tiparele ştiinţei, din tiparele faptului posibil. Alexis Carrel (premiul Nobel pentru Medicină 1912), spunea: „Știinţa trebuie să se apere contra înşelăciunii şi credulităţii, dar este de datoria ei să nu refuze faptele pentru simplul motiv că par extraordinare şi inexplicabile”.
Ajutorul divin
Încrederea în Dumnezeu şi solicitarea ajutorului divin apar, deci, ca fiind primul pas spre vindecare, fiindcă pun în mişcare resorturi nebănuite şi în mare parte neştiute. Iată de ce credinţa în Dumnezeu este putere, este dătătoare de putere.
Dar, de fapt, ce este credinţa în Dumnezeu, cum îl modifică ea pe om, cum este ea privită de diversele categorii de oameni şi cum se poate manifesta? Pătrunzând ex abrupto în miezul problemei, mă voi folosi de aparentul paradox dintre afirmaţiile înţeleptului Tertulian şi crezul marelui fiziolog român Nicolae Paulescu.
Înţeleptul Tertulian declara fără înconjur credo quia absurdum, deci nu poate deveni obiect al credinţei decât ceea ce este absurd pentru gândirea raţională: Naşterea din Fecioară, Înălţarea la Cer, învierile şi alte minuni făcute de Mântuitorul. Conform părerii lui Tertulian, dacă o relaţie între lucruri nu ar fi absurdă, atunci ea ar deveni obiectul cunoaşterii raţionale.
Ajutorul divin
Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei, privat pe nedrept de un premiu Nobel, a fost ferm în a declara că energia biologică din om este de esenţă divină. El spune textual: „Ideea de Dumnezeu este o idee fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd”.
Deci unul declară că fervoarea credinţei ne îndreaptă către lucrurile imposibil de explicat, iar celălalat consideră că fără Dumnezeu ştiinţa devine absurdă, îşi pierde fundamentul.
Discuția este mult prea importantă pentru noi toţi, şi voi încerca să o clarific. Unul din gânditorii creştini contemporani, Luigi Guissani, este autorul cărţii „La conscienza religiosa nell uomo moderno”, apărută la Milano, în 1990. El afirmă că „marea încercare a intelectualului nu este să creadă în minunile biblice - Naşterea din Fecioară şi Înălţarea la Cer - ci să le considere că au fost cu adevărat posibile”.
Deci credinţa adevărată este acceptarea nelimitată, necondiţionată, deplină a faptelor biblice. Mintea noastră este limitată, nu tot ceea ce există poate fi explicat, iar minunile - sau ceea ce considerăm noi a fi minuni - cu atât mai puţin.
Dialog cu M.S.Regele
Într-o discuţie pe care am avut-o în 1997, în Palatul Patriarhiei, M.S.Regele Mihai mi-a declarat: „Cei ce cred nu au nevoie de explicaţii” şi „cei ce nu cred se oferă singuri tiranilor”.
Nicolae Paulescu, creştin şi savant, a arătat clar că în ştiinţă consecvenţa justificată pentru cauzalitate ne duce la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde purcedem, încotro ne îndreptăm, iar răspunsurile aparţin eminamente religiei.
Deci pentru omul de ştiinţă ajuns la apogeu, credinţa în Dumnezeu încetează a mai fi o variantă opţională. Aceasta devine o certitudine, o necesitate.
Pentru Paulescu este absurdă neimplicarea prezenţei lui Dumnezeu în finalitatea actelor umane, inclusiv în procesul de vindecare - şi totodată el declară limitele cunoaşterii pentru om; cunoaşterea deplină şi desăvârşită fiind un apanaj al Dumnezeirii.
Pe de altă parte, înţeleptul Tertulian, prin celebra lui frază cred doar ceea ce este absurd, împiedică vulgarizarea actului de credinţă prin explicaţii ridicole sau încercarea de a le considera neverosimile fiindcă nu aparţin lumii telurice. Prin cuvântul absurd Tertulian înţelege miracolul, minunea, faptul dumnezeiesc arătat oamenilor, dar inaccesibil lor.
Din păcate, mulţi oameni Îl acceptă pe Dumnezeu doar în cazul minunilor şi nu în viaţa de fiecare zi. Pe bună dreptate Evdochimov atrage atenţia că „pătrunzând secretele naturii, omul nu probează deloc că Dumnezeu nu există, dar el încetează pur şi simplu a-L mai considera necesar”. Și, astfel, încet-încet se furişează în suflet ateismul, sub forma perversă şi mascată a scientismului. Iată câteva mostre:
- oamenii ajunşi pe lună nu au văzut îngeri, deci îngerii nu există;
- chirurgul care deschide cutia craniană, toracele sau inima nu găseşte sufletul, deci sufletul nu există.
Pseudo-savanții atei
Modul acesta de a gândi, frust, primitiv şi vulgar, îmi aminteşte de explicaţiile date de pseudofilozofii sovietici în susţinerea doctrinei comuniste materialiste, de explicaţiile pseudosavanţilor Oparin, Lepeşinskaia şi Lîsenko, care frizau ridicolul, dar erau impuse cu forţa în mintea elevilor şi studenţilor. La facultate l-am avut profesor la biologie pe Vasile Mârza, care încă de atunci (este vorba de anul 1954) se umpluse de ridicol în ochii noştri pentru modul cum o susţinea pe Olga Borisovna Lepeşinskaia, care „obţinuse celule frecând gălbenuşul de ou” !?
Realitatea este că oricât te-ai crede de deştept, de pătrunzător, de genial chiar, vine o vreme când supralicitarea eului din tine nu te mai mulțumeşte, când realizezi limitele tale, când începi să te smereşti. Și – vai! – lucrul ăsta ţi se poate întâmpla chiar când eşti în culmea gloriei.
Marele Goethe, una din cele mai polivalente personalităţi pe care le-a cunoscut umanitatea, spunea pe bună dreptate: „Ai impresia că ştii doar atunci când ştii puţin; odată cu cunoştintele creşte şi îndoiala”.
Dintre nenumăratele exemple de oameni care s-au smerit, o să vi-l prezint pe cel al lui Wolfgang Pauli, fizician american de origine austriacă. A primit Premiul Nobel în 1945 pentru lucrările asupra electronilor. În culmea gloriei el făcea caz de scientism, pentru ca spre sfârşitul vieţii să devină profund religios, să caute căi de mântuire lăuntrică. Această evoluţie este tipică marilor atomişti; ea nu înseamnă recăderea într-un fals moralism cu nuanţe de religiozitate, ci este evoluţia firească a omului care realizează limitele cunoaşterii.
Viziunea teologică
Mulți dintre marii descoperitori au devenit cucernici, smeriţi, s-au închinat Creatorului. Exemplific cele spuse cu biografiile lui Flammarion, Keppler, Ampère, Cuvier, Mendeleev, Linné, Galilei, Boyle, Pascal, Diderot, Goethe, Faraday, Newton, Einstein, Paulescu, Pavlov, Roux, Carrel.
După această incursiune în zona atât de sensibilă a credinţei la intelectuali în general şi la oamenii de ştiinţă în special, revin la tema pe care am supus-o dezbaterii. Astfel, în viziune teologică, întrucât admitem că omul este alcătuit din trup şi suflet, trebuie să acceptăm că există atât boli ale trupului, cât şi boli ale sufletului, ceea ce înseamnă că vindecările trebuie să se manifeste atât la nivelul trupului, cât şi la nivelul sufletului.
Cu alte cuvinte, obţinerea stării de sănătate trebuie să vizeze atât vindecarea trupească, de care se ocupă medicul, cât şi îmbunătăţirea fiinţei spirituale a pacienţilor, vindecarea lor în plan duhovnicesc, de care se ocupă preotul.
Din punct de vedere al sănătăţii sufletului, oamenii se împart în trei mari categorii:
- indivizi bolnavi sufleteşte şi nevindecaţi;
- indivizi care încearcă să se vindece sufletește şi luptă pentru aceasta;
- indivizi care s-au vindecat sufleteşte.
Ultima categorie este reprezentată de Sfinţii Bisericii, adică de oamenii care au căpătat experienţa trăirii personale împreună cu Dumnezeu.
Bolile sufletești
Dar care sunt bolile sufleteşti? Sfântul Grigorie Sinaitul le enumeră:
- pe primul loc sunt înfumurarea, trufia, mânia şi aprinderea grabnică;
- apoi patimile poftei: lăcomia, desfrânarea, neînfrânarea, iubirea de arginţi, iubirea de sine (cea mai cumplită);
- patimile simţirii: necredinţa, viclenia, uneltirea, făţărnicia, grăirea de rău, osândirea, dispreţuirea şi batjocorirea, minciuna, vorbirea de lucruri urâte, jurămintele strâmbe;
- patimile minţii: cearta, pizma, grăirea cu răutate împotriva cuiva, surzenia cu voia, răstălmăcirile, nălucirile, iubirea de slavă;
- patimile cugetării: amăgirile, întunecarea şi orbirea, rătăcirile, momelile, încuviinţarea la rău, robirea cu bună ştiinţă şi fără împotrivire.
Sfântul Grigorie Palama socoteşte că o boală a sufletului se cuibăreşte în om atunci când el vede înţelegerea sa proprie mai vrednică de crezare decât cuvintele Duhului dumnezeiesc. După cum vedeţi, citind înșiruirea de mai sus și raportându-ne la propria persoană, puţini sunt cei care să nu poarte în ei „neputinţa generală a patimilor”, cum o numeşte Sfântul Grigorie Teologul.
Ce-i de făcut? Să rămânem într-o poziţie contemplativă asupra propriei noastre persoane, să fim partizanii acelui „ never more” a lui Edgar Poe sau să adoptăm o poziţie activă, să ne impunem un anumit stil de viaţă şi comportament? Și, vă rog să fiţi atenţi - întrucât aproape 50% dintre boli, infirmităţi sau decese sunt rezultatul unui anumit mod de viaţă adoptat de oameni, autoimpunerea unui alt mod de trăi va ajuta în egală măsură şi trupului, dar şi sufletului.
Preceptele Sfintei Scripturi
Trăirea conformă cu preceptele Sfintei Scripturi reprezintă calea prin care omul poate dobândi un echilibru, care să implice întreaga sa structură, începând cu componenta biologică şi terminând cu cea duhovnicească.
Fiindcă niciodată sufletul nu suferă fără trup, nici trupul fără suflet, chiar dacă bolnavul sau cei din jur nu văd sau nu simt decât o parte din suferinţă. În consecință, vindecarea bolilor sufletești trebuie să ne preocupe în egală măsură cu vindecarea bolilor trupului. Am arătat că de bolile trupului se ocupă în principal medicul, care are la dispoziție un întreg armamentarium terapeutic, care cuprinde terapiile etiologice, patogenice și simptomatice, în timp ce bolile sufletului pot beneficia de intervenția preotului, dar numai după actul spovedaniei, în care patima este mărturisită de cel care a săvârșit-o și iertată prin puterea harului cu care este învestit preotul. Astfel, în actul de vindecare al creștinului regăsim atât lucrarea medicului, cât și cea a preotului, între care nu poate exista competiție, ci numai cooperare.
Deci dacă boala îl lovește pe individ într-un fel sau altul, trebuie intensificate trăirile şi strădaniile vieţii creştine, iar semenii noștri să ni se alăture cu efortul lor de rugăciune, post şi îngrijiri medico-sociale. Există boli pe care medicina actuală le consideră incurabile, după cum există aşa numitele evoluţii infaust, deci cu deznodământ letal. În toate aceste cazuri, pacientul trebuie să menţină legătura cu Dumnezeu, Căruia să-I solicite ajutorul prin rugăciune, iar medicul trebuie în primul rând să acţioneze pentru calmarea durerii.
Viața în rugăciune
Viaţa în rugăciune nu reprezintă decât metoda ortodoxă de vindecare, adică o educaţie cu efect terapeutic, o rânduială vindecătoare. Care vindecă mântuind sufletul, neavând ca efect imediat şi neapărat vindecarea trupească. Rugăciunea contribuie la menținerea stării de sănătate și nu trebuie abandonată după ce bolnavul s-a vindecat. Adică legătura cu Dumnezeu trebuie păstrată toată viața. Efectele ei au început să fie obiectivate nu numai de rezultatele individuale, dar și prin studii cu semnificație statistică.
Unul din ele a fost publicat în prestigioasa revistă Archives of Internal Medicine. 990 de bolnavi au fost împărţiţi în două loturi A şi B, monitorizate timp de 4 săptămâni. Numele bolnavilor din lotul A a fost dat unui cerc de credincioşi, iar lotul B a fost lot martor. Pentru fiecare bolnav din lotul A s-au făcut rugăciuni zilnice în toate cele 4 săptămâni de către intercessors, termen care se poate traduce în limba română prin mijlocitor, prin mediator, prin persoane care intervin la o instanţă superioară în favoarea unei alte persoane. Toţi bolnavii sufereau de afecţiuni cardiace. Niciun bolnav din lotul A nu a ştiut că cineva se roagă pentru el.
Rezultatele studiului au arătat o îmbunătăţire evidentă a parametrilor funcţionali la toţi bolnavii din lotul A faţă de lotul B, cu o netă semnificaţie statistică. Deşi rezultatele sunt probate, cauza se consideră a se datora „to some unexplained type of energy”. Este pilduitor faptul că o serie de şcoli de medicină din Statele Unite au încorporat învăţământul religios în programul curricular Şcoala de Medicină Harvard din Boston, Şcoala de Medicină din St. Louis şi altele.
Credința fermă
Așadar, principala stare cu care omul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru a-şi redobândi starea de sănătate este credinţa lui fermă că Domnul îl va ajuta direct sau prin intervenţia medicului.
Ca o concluzie la expozeul meu, baza medicinei ortodoxe este convingerea că Dumnezeu lucrează prin noi, că în permanență trebuie să protejăm energia divină existentă în fiecare dintre noi. Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după cum afirmă Sfântul Atanasie.