Cărți la lumânarePr. Eduard Ioan Rădună 19.07.2022
”După ce, în viața mea, numai credința s-a dovedit a fi neclintită sub iureșul zădărniciilor, am învățat să cern cărți și convingeri.”
Asta este! sunt setat să fiu ortodox. Pentru a accepta sau nu un produs cultural, ceva din mine ține neapărat să vadă cum se poziționează conținutul lui în raport cu credința. Strict în ceea ce privește produsul cultural numit carte, mi se pare capital să identific afinitățile și aversiunile față de religie după cum se înțeleg ele dintr-un text și chiar să încerc să aflu cărei religii, confesiuni sau credințe îi este devotat autorul. Este credincios? Ce fel de credincios este? În iconomia bibliotecii mele, voi ține cont de aceste aspecte. Fiindcă tocmai îmi reașez biblioteca.
Sub ochi, aproape de suflet
Pe rafturile de mijloc, chiar sub ochi, așez cărțile mele preferate, cele pe care sper să am timp, vreodată, să le recitesc. În coloanele cu literatură (de care, insist, mă ocup acum), așez la îndemână volumele de nuvele, povestiri și eseuri, genurile preferate, către care și revin cel mai des. Câteodată mai recitesc și câte un roman, chiar roman-fluviu; îmi vin în minte Thomas Mann și Sadoveanu. Dar rămân un iubitor de povestiri și de nuvele. Iată “Povestirile” lui Sadoveanu, două volume groase, așa cum au apărut ele în vremea comuniștilor (doar întâmplarea face să vreau să recitesc, din când în când, un conațional; în privința literaturii nu am parti-pris-uri;) povestirile lui Cehov, ortodox și el, creștin cu convingeri profunde, dar discret, rasat, nobiliar; îl am într-un volum apărut la editura pentru Literatura Universală, cu supracoperți albe (mereu le dau jos, ca să nu se strice). Momentele și schițele lui Caragiale – le-am tocit – cu credință de mahala muntenească, cu nume de familie bisericești, cu personaje clericale bonome și “daraveli de clopotniță” (o ediție gălbuie, pentru liceu), ca și Ciberiada lui Stanislaw Lem și bineînțeles, Povestirile vesele ale lui Hașek. Mai am aproape: Oameni din Dublin – Joyce nu se întinde la vorbă, e fulgurant, pune tensiune și relief în detaliul prozaic, mă topește; Camus, obsedat de Algeria, de Africa, în colecția de nuvele Exilul și împărăția; o Antologie a povestirii românești contemporane, răscitită. Pavel Dan, cu Urcan bătrânul, nemilos, întunecat, dramatic. Nevinovatul Creangă, fotograful popei Duhu. Acesta e Bassani, cu un ditamai volumul, vizibil de departe, de povestiri italienești, îl pun lângă, ghiciți? Isaac Bashevis Singer cu Gimpel... Mă întorc către raftul cu autori români și așez Cantonul părăsit al lui Fănuș Neagu. (Am luat cartea din biblioteca unchiului meu cu aproape patruzeci de ani în urmă – cât timp, câtă moarte...) Las pe colțul mesei o carte lucioasă datorită copertei de vocabular școlar în care se află, colecția de povestiri Moartea și busola a lui Borges. Chiar mă opresc să o răsfoiesc nițel. Să fie preferatul meu?
Ca-ntre vecini (de raft)
Pe urmă, romane: Thomas Mann. Dumnezeul lui este cel al lui Rudolf Otto, nici pe de-a întregul evreiesc, nici catolic pe de-a întregul, dar care stârnește neliniști, căutări, stări extreme. Divinitatea, așa cum o înțelege Thomas Mann, este provocatoare prin transcendență, nu prin implicare; romanele sale au o mare adâncime, dar autorul rămâne seren. Un alt detaliu: personajele lui Mann discută idei, dar rămân oameni; spre deosebire de acestea, la vecinul Dostoievski (vecin de raft, nu de viziune) oamenii devin ei înșiși idei care dialoghează, iar Dumnezeu este perceput ca descins în creație, făcându-Se prezent prin gesturi surprinzătoare, la nivelul acestei cărni hulite și dragi. La Thomas Mann, însă, biblicul Iosif rămâne omul Iosif, poate din cauză că autorul însuși nu pare să cunoască extazul; iezuitul Nafta își consumă arderile religioase prin violențe subumane, iar masonul Settembrini, promotorul pozitivismului științific, e un rafinat degustător al plăcerilor vieții. Singur Adrian Leverkuhn pare să se desprindă din galeria personajelor umane și să devină o aspirație. La antipod, adică pe raftul cu autori români, țăranul Ilie Moromete pare să comenteze cu Cocoșilă despre preocupațiunile mintale ale nemților și ale rușilor. Într-o parte Leverkuhn și Stavroghin, în partea cealaltă, Ilie Moromete. Stihiile răzvrătirii în balanță cu cumpătarea - nu lipsită de ironie - a oamenilor vechi ai pământului. Moromeții, carte inepuizabilă pentru mine, îmi oferă acele momente când îmi doresc să mă recuperez ca român metafizic-pragmatic (parcă Țuțea zicea asta despre țăranii noștri); departe de weltanschauung-ul german și de mirovozrenia pravoslavnică, dar și epurat de bizanțisme și fanariotism cultural; ar putea sta în dreptul lui Pavese, cu Satele tale? Dar Pavese e tot timpul disperat, îi găsesc afinități, mai degrabă, cu Pavel Dan. Aici e și Exil interior, cartea lui Miguel de Salabert - nu rămâne (o dau mai la stânga).Un volum cartonat, mai mare, de cap de rând: Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă a lui Sadoveanu – ce scriitură de maestru! Și ce înseamnă invidia românească: mai bine să îngropi un mare autor, sub tot felul de pretexte ne-literare, pentru că e greu să stai lângă el, decât să îl emulezi. Mai bine îl alungi; așa facem bucurie neprietinilor, ca să folosesc chiar plastica sadoveniană. Dar lasă, Dumnezeu s-a născut în exil, mă consolează albastru Vintilă Horia, marele transfug.
Reverberații
O copertă obosită, scămoasă, întunecată precum conținutul: Castelul. Am cumpărat-o de la un anticar. Prin teancurile de volume, încep să caut și Procesul; nu am niciun chef să le recitesc, dar le vreau una lângă alta. Rămân la îndemână pentru că alegoriile lor reverberează înlăuntrul convingerilor mele creștinești și pentru că încă mă preocupă figura intensă a lui Kafka; ochi mari, febrili, figură de inadaptat, de timid mereu nemulțumit, mereu suferind; îl învinuia pe taică-su de toate neîmplinirile vieții personale, în lunga sa scrisoare de reproș – numai tată de scriitor să nu fii… nu ajunge că fiul tău te critică, mai rămâne și posterității. Colonia penitenciară am așezat-o la povestiri, lângă alți autori evrei.Trec la altcineva: pentru rafinament moral și amplitudinea personajelor, forțez în raftul deja plin Inima întunericului și Lordul Jim de polonezul Conrad (doar pe astea le am); de această dată, o literatură care exprimă un fel de a gândi după principiile Evangheliei. Un zâmbet: Ray Bradbury, citit din copilărie și rămas printre preferați – cum să nu te referi, din când în când, la Fahrenheit, într-o lume in care ecranele iau locul cărților?
Am amintit numai câteva cărți de pe rafturile privilegiate; cărți care continuă să-mi placă. Nu este o listă exhaustivă, nici pe departe. De asemenea, dintre cărțile care au însemnat ceva pentru mine, doar pe unele le și dețin. Dar nu mai vreau neapărat să am în bibliotecă toate cărțile. În plus, se întâmplă ca autori importanți ai tinereții mele să nu mă mai miște deloc acum. Acestora trebuie să le schimb locul.
Confruntarea poeților
Și urmează poeții: pun la îndemână o carte rară: “Unsprezece elegii” ale lui Nichita; cartea mi-a fost dăruită de prietenul meu drag Puiu Câmpeanu, cu câteva luni înainte să moară; am discutat mult, am și recitat din ea, pe când sorbeam un pahar de coniac. Comentam îndelung apropierea Elegiilor de Cina cea de Taină; bisericile Ploieștilor fuseseră primitoare cu poetul prahovean și astfel – probabil prin apropierea de renumitul preot Galeriu – Nichita a rămas creștin, comunismul nu l-a schimbat, însă el a schimbat limba de lemn a comunismului. Dar Byron? Satire, volumul doi. O carte extrem de importantă pentru adolescența mea, de ce, nu mai pot înțelege acum. Pe când eram puști, îl citeam asiduu, învățasem pe dinafară una dintre satire. Mă întreb dacă, în timpul agoniei lui, la Messolonghi (a murit la 32 de ani de o banală răceală, nu de moartea glorioasă pe care și-o dorise), se va fi căit pentru acea nefericită de piesă, Cain… Dar nu acesta este motivul principal pentru care, acum, trebuie să-i găsesc alt loc. Om al vremii lui, lăudat de Goethe, a rămas doar un martor al unei vremi trecute. Unde o fi Panorama poeziei universale contemporane a lui Baconski, ar umple golul rămas... Până să dau de ea, așez Sonetele imaginare ale lui Voiculescu. Prima dată le-am ascultat noaptea, la radio: era o emisiune intitulată Moment poetic și un radio Darclee pe lămpi, cu un ochi verde. Așa adormeam. Aduc și Liliecii lui Sorescu mai aproape. Blaga rămâne unde este, cu Ezra Pound nu m-am împăcat niciodată – mai jos. Iată-l pe Salvatore Quasimodo, un volumaș lângă marele volum al lui Saint John Perse. Și pe Villon, încă îmi place, lângă Bukovski. Na!
Filtrul religios nu simplifică lucrurile, le complică. Unde să-l plasezi pe Baudelaire? În niciun caz unde crede el – adică în Infern. Dar pe Eminescu? Sunt, în opera lui, multe poeme de răzvrătire romantică, pline de influențele neopăgânismului wagnerian, din perioada sa germană – cu totul depărtate și uneori, potrivnice credinței în care s-a născut; în tot cazul mai numeroase decât poemele izvorâte din devoțiunea sa creștină. Și totuși unii, chiar dintre clerici, l-ar declara sfânt. La fel, ce mă fac cu Labiș? Îi acord circumstanța atenuantă a tinereții și îl învecinez cu Emily Dickinson, deși americanca are pronunțate pusee anticreștine prin poemele ei – îi făcuseră pastorii ceva, probabil…
Unele cad, altele se ridică
Am ajuns la un volum de dramaturgie al lui Sartre, anticreștin militant, care se pretindea ateu, dar care, din câte am înțeles, a sfârșit budist. Tragic. Ajunge pe un raft apropiat de podea. Rabelais, nu prea jos, sub Faust. Mai jos, Ulysse – nu cred că e de lipsă cuiva o asemenea lectură; umăr la umăr cu Samuel Beckett: Molloy... și Nietzsche: Așa grăit-aZarathustra. Și volumul lui Urmuz... Dar urcă, în ascensiune rapidă, pe rafturi vizibile, Philip Roth, găsit cu două volume – nu contează care – și Saul Bellow, tot două cărți.
Volumele (autorii) pe care le-am coborât în cele mai de jos ale bibliotecii nu sunt cărți care îmi stârnesc aversiune; unele dintre ele sunt superioare estetic celor alese să locuiască pe rafturile aflate la îndemână. Dar mă deranjează răutatea cu care lovesc, prin conținutul lor, în crezul creștin, ciuda pe care o manifestă față de Dumnezeu, cruce, Evanghelie. Unii autori au scris astfel ca să epateze, alții ca să provoace păcatul din cititor; pentru alții, justificarea este că “păcatul vinde”. În sfârșit sunt și unii care o fac potrivit unei porniri de răutate lăuntrică; cu cât este talentul/talantul mai mare, cu atât pagubele sunt mai însemnate.
Prin sita credinței
Au trecut mai bine de trei decenii peste biblioteca mea. O generație, dacă socotesc în timp de oameni. Înclin să spun că treizeci de ani este cel mai bun interval pentru a-ți reevalua biblioteca, în măsura în care biblioteca poate fi socotită printre lucrurile cele mai personale din viață. Găsesc, în acest moment rar, un prilej de anamneză care privește atât drumul din afară al vieții mele, cât și viața mea lăuntrică. Tânărul care am fost s-a schimbat. Fizic, nu mă mai recunosc deloc în ceea ce îmi arată fotografiile. Dar frământările s-au păstrat, mânia, teribila mânie devoratoare, a persistat, în vreme ce ingenuitatea salvatoare de atunci m-a părăsit demult; mânia s-a întovărășit, pe parcurs, cu frustrarea, s-a perpetuat, a provocat multe întârzieri, multe distrugeri și eșecuri și acum – când așez carte după carte, îmi amintesc. Aleg un volum – l-am citit atunci, eram în cutare loc, cu cineva sau singur… Nu de puține ori, sub fluxul memoriei, sunt nevoit să mă așez.
Iată-mă cernând cărțile prin sita credinței. Nu am alt criteriu statornic de evaluare decât credința, nu cunosc alt reper intelectual stabil, percep la modul dureros inconsistența de fond a lumii și a eforturilor omenești, fixez dezgustat deșertăciunea generalizată, sursa regenerabilă a mâniei mele… Iar în mijlocul deșertăciunii, numai axul credinței este stabil. Credința pe care o mărturisesc m-a reținut să nu distrug, complet, de multe ori, ceea ce timpul ne încredințează. Credința m-a salvat atunci când, tulbure la minte, m-aș fi abandonat pe mine însumi, credința a fost ceea ce m-a ocrotit în mijlocul unor evenimente explozive, decisive, credința mi-a dat tăria să înfrunt îndelungate perioade de incendiu interior, care mi-au mistuit nu numai reziduurile, ci și valorile sufletești; credința mi-a dat oxigenul necesar în arderea mocnită și toxică a contingențelor cotidiene.
Cernând cărți și convingeri
Acum treizeci și ceva de ani când, din micile mele economii, apoi din burse, în cele din urmă, din salariu, am început să achiziționez cărți, nu credința era criteriul după care mă conduceam, ci bibliografia și renumele autorilor. Astăzi, însă, după ce, în viața mea, numai credința s-a dovedit a fi neclintită sub iureșul zădărniciilor, am învățat să cern. Cern cărți și cern convingeri, cern amintiri – așa cum am spus, cărțile îmi declanșează foarte multe amintiri – și odată cu cărțile, cern vechi prejudecăți și patimi, potrivit invariabilei numite credință.
Aștept, pentru final, ca tot credința să îmi spună dacă iubirea cărților este idolatrie. Bănuiesc că răspunsul, dacă îmi va fi oferit, nu poate fi decât unul nuanțat și complex. Când mi-am pus această întrebare, cred, pe la șaptesprezece-optsprezece ani, abia citisem ceva de Chateaubriand (un volum scos de Univers)[1]; ocazia mi-a fost oferită de o notiță din prefață în care autorul mărturisea că s-a retras din lume doar cu două cărți - una dintre ele era Biblia. Pe atunci eram elev seminarist și în același timp, mânuitor de carte la Biblioteca Națională din București. Slujeam în Templul Cărții; aducând cărți bibliotecarilor și prin ei, cititorilor, mi se părea că oficiez. Chiar dacă, până la urmă, am ajuns să slujesc nu cărțile, ci credința mea, totuși reflexul de a mângâia o carte ca pe o ființă vie mi-a rămas până azi.
[1] Chateaubriand, Atala, ed.Univers, col. Clasicii literaturii universale, 1973, 160p.