„Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!” (I Cor. 3, 19)

EUHARISTIE vs. ateism modern – mesajele martirului Nil DOROBANŢU-Silviu Alupei 28.02.2022

Teofania ca prezență și lucrare nemijlocită a lui Dumnezeu în istorie la părintele Nil Dorobanțu (1920-1977)

La jumătatea veacului trecut, mersul revoluției la români se transformase în tăvălug cu largul concurs al ocupației sovietice și invadase întreaga lume românească, inclusiv Biserica, sufocând orice libertate a conștiințelor și căutând să suspende orice legătură vie a omului cu bunul Dumnezeu. Este interesant de remarcat faptul că atât pătrunderea curentului secularizant (1828-1834), cât și impunerea sa violentă în spațiul românesc (după 1945/1947) s-au produs în urma unor invazii ale imperiului slav din răsărit, sub diferitele sale avataruri. Părea că nimeni și nimic nu va mai putea sta în calea duhului răutății care năvălise în toate ungherele societății românești. (...) Sfânta Euharistie ca prezență nemijlocită și revelată a Mântuitorului este, în același timp, pâine cotidiană și pâine a vieții cu sensul afirmat în Rugăciunea Domnească („pâinea noastră cea de toate zilele...”; „pâinea noastră cea spre ființă...”). Faptul că în și prin sfânta Euharistie Se revelează Hristos nu o proiectează însă într-un registru pur contemplativ de tip platonician, ci presupune, prin consumarea ei, participarea la viața lui Dumnezeu în Hristos, Dumnezeu-om.  Mai bine spus, prin cuminecarea cu sfintele Taine ne unim cu Hristos euharistic până într-acolo, încât sângele Lui curge prin venele noastre, în trupurile noastre. Sau, după cum foarte plastic se exprimă ieroschimonahul Nil Dorobanțu: „prin împărtășire cu Sfânt Sângele lui Hristos ne scăldăm toate celulele și lichidul interstițial și limfa etc. în Euharistia Dumnezeului celui Viu”.

„Un modus vivendi”

Pentru a avea viață în noi înșine, nu trebuie să ne îndepărtăm de cuminecarea cu Pâinea Vieții (Ioan 6), Hristos Domnul prezent nemijlocit în Euharistie și în cei ce se hrănesc cu El prin împărtășirea euharistică. Nu putem trăi fără Împărtășanie pentru că nu putem exista fără Dumnezeu, izvorul vieții. Atât cuminecarea, cât și contemplarea, ca paradigme ale legăturii noastre cu Dumnezeu (sau, mai curând, ale împărtășirii de Sine a lui Dumnezeu) ar trebui să devină stări permanente, să devină un mod de a fi.  Doar în îngemănarea cuminecării și a contemplării, în unirea teofaniei cu Euharistia, se poate articula un mod de viețuire creștin ortodox autentic. Altminteri, fără împărtășirea cu Hristos euharistic, teofania, chiar dacă se produce, se află în pericolul de a fi dusă într-un ezoteric derizoriu, iar Euharistia, necontinuată în contemplare, în vederea spirituală a lui Dumnezeu, Care ni Se descoperă neîncetat, este redusă la un simplu ritual ce conduce la formalism liturgic.

„Hristos euharistic”

Un atare formalism liturgic, promovat de acea parte a Bisericii care, după instaurarea dictaturii bolșevice în România, a renunțat să mai fie mărturisitoare, conformându-se duhului lumii acesteia, «mersului revoluției», combate părintele Nil Dorobanțu. El recurge la metafora întemnițării în chivot a Mântuitorului Hristos. Se articulează printr-o izolare a sfintelor Taine de oameni și o îndepărtare a celor credincioși de acestea, fapt care le face pur și simplu nelucrătoare. Cum să mai vezi lumina cea adevărată, dacă nu te împărtășești cu Hristos euharistic? Cum să te împărtășești, dacă nu vezi finalitatea Sfintelor Taine - aceea a curățirii și îndumnezeirii omului? Sau, după cum arată, în stilul său profetic, ieroschimonahul de la Crainici: „Voi, creștinii, vă lepădați de Hristos și nu vă împărtășiți, că v-ar opri nu știu ce canoane, iar voi, păgânii, ateii și clerul [L]-ați luat ca prizonier întemnițat în chivotul rece [s.n.], în tribunale, în expertize chimicale, în interogatorii, în depistare, ca subiect de acuzare și osândă, încât nici unii, nici alții nu vă împărtășiți și nici pe cei ce vor să intre în împărăția cerurilor nu-i lăsați. Ați monopolizat cheia cunoștinței [s.n.], v- ați dedat la păcat și alții locul v-au luat, iar jertfa lui Hristos la cer s-a înălțat”.

„Întemniţat în chivot?”

O astfel de situație este foarte convenabilă duhului lumii, întrucât, prin îndepărtarea omului de sfintele Taine, percepția spirituală a acestuia se întunecă, iar prezența lui Dumnezeu în lume se obturează. «Revoluția» creează iluzia unui Dumnezeu nelucrător, absent, exilat în cerurile Sale sau, de-a dreptul, a unui Dumnezeu inexistent. Este una din multele răsturnări de sens și falsificări ale realității și ale revelației divine pe care aceasta le realizează, după cum arată părintele ieroschimonah: „[...] să faci nedreptate însetând și flămânzind pe sfinți până la inaniție, să faci revoluție, zicând că e pace, să prigonești sub masca luptei contra discriminării (...). Iată cum ați căutat să răsturnați cele nouă fericiri ale lui Hristos, dar vă va răsturna și Hristos pe voi, hulitorilor!”. Tocmai de aceea, programul pe care ieroschimonahul Nil Dorobanțu îl opune acestei rătăciri în iluzii este mărturisirea lui Dumnezeu cel prezent și lucrător în lume prin Euharistie și teofaniile care nu încetează a fi „în vigoare”. Refuzul Bisericii oficiale de a-și asuma calea mărturisirii mucenicești, aceasta lăsându-se penetrată până la vârful ei de duhul revoluției marxist-leniniste, conduce însă la faptul că Hristos „[...]azi face minuni în temnițe, în locurile cele mai spurcate și însângerate. De ce? Fiindcă L-ați întemnițat în chivot și-L prigoniți, că nu are loc și timp unde să-[Ș]i plece capul Dumnezeul infinit și etern”.

„Negarea teofaniilor”

Teofania este profund legată de Euharistie nu doar prin faptul că ea survine ca urmare a cuminecării cu sfintele Taine, ci și pentru că Dumnezeu o oferă, în vremuri de prigoană și de prohibiție a cuminecării, cum a fost cea de după instaurarea comunismului în România, ca pe o consolare duhovnicească: „Astăzi mirenii au vedenii ca mângâiere, fiindcă îi țineți voi neîmpărtășiți, iar Hristos stă la sânul mirenilor”. Astfel, pentru părintele Nil Dorobanțu, teofania este realitatea care atestă prezența lui Dumnezeu într-o lume ostilă lui Hristos și Bisericii Lui, este semnul prețios că poporul binecredincios nu a fost abandonat în urgia răsturnării tuturor valorilor pe care o provoacă duhul străin al «revoluției» în istoria noastră. De aceea, ieroschimonahul de la Crainici proclamă: „Hristos e pururea cu noi, însă vă va judeca pentru hula cea mare pe care o aduceți prin negarea teofaniilor. (...) Nu mai putem răbda atâta hulă, neghiobie, ateism și negație, tocmai când Dumnezeu Se revelează mai din plin. Cum putem să tăcem despre ceea ce am văzut cu ochii, am auzit cu urechile, am pipăit și gustat euharistic, am adulmecat divin despre Logosul și Cuvântul lui Dumnezeu? Doar cântăm zilnic la utrenie «Dumnezeu este Domnul și S-a arătat nouă!». (...) Dumnezeu Se arată și azi celor curați cu inima și ne înalță spre tainele divine, ca să ne mântuim toți”.(…)

„Stăpâniri antihristice”

«Revoluția», sub toate avatarurile ei, construiește o lume fără Dumnezeu, promovând fie ideea absenței, fie ideea inexistenței Lui, o lume care nu suferă nicio formă de prezență divină. De aceea, cumplita prigoană pe care ea o declanșează împotriva celor credincioși și a comunității ecleziale și care ajunge să fie exercitată chiar dinăuntrul Bisericii de clerici apostați, deveniți agenți revoluționari, este focalizată asupra paradigmelor prezenței lui Dumnezeu celui viu – teofaniile și sfintele Taine, în general, respectiv sfânts Euharistie, în special („azi, când e prigonită chiar Euharistia...”): „În timpul acesta, al celei mai tiranice stăpâniri antihristice, v-ați gândit voi să prohibiți Euharistia? Vai vouă! De ce trebuie să se împărtășească toți azi? Pentru că Hristos azi e mai răstignit ca oricând și nimeni nu-L ia, nimeni nu-L primește, mai mult ca oricând; paradoxal!”. Tocmai de aceea, părintele ieroschimonah arată că mărturisirea lui Hristos cea mai adecvată în această vreme de prigoane externe și interne este slujirea sfintei Liturghii și cuminecarea continuă cu sfintele Taine: „Azi, fiind clerul ucis și altarele pustiite, ar fi o crimă să părăsim liturghia zilnică în orice prigoană am fi. Mâna care scrie n-a părăsit-o nici în temnița cea rece, între zăbrele și pază, în lacrimi și sudori de sânge și nici în catacombe. O, cât de dulce e Dumnezeu! Pentru iubirea Sa eu nu fug, ci cer să mă facă stâlp de foc și ceruri și ce vrea Dumnezeu, numai să gust, mereu, cât de bun este Hristos. Cum, oare, de bună voie să lepădăm a ține potirul, când azi toți țineți arme, piroane, spini, ciocane, sulițe și păcate, iar vasele sfinte zac aruncate în magazii, inventariate?”.

„Setea de cuminecare”

Tentativa ierarhiei apostate, impostoare și prigonitoare de a-L opri pe Dumnezeu să lucreze nu poate, totuși, să aibă sorți de izbândă, pentru că Dumnezeu este viu și lucrător, iar „[...] azi [El – n.n.] face minuni în temnițe, în locurile cele mai spurcate și însângerate. De ce? Fiindcă     L-ați întemnițat în chivot și-L prigoniți, că nu are loc și timp unde să-și plece capul Dumnezeul infinit și etern”. Dumnezeu continuă să răspundă la setea de cuminecare a neamului românesc, să Se dea de mâncare acestuia în cele mai neașteptate locuri și să i Se descopere teofanic: „O, câtă sete e de Cuvânt! O, ce sete ne mai e, la toți românii, de împărtășit! O, ce foame ne mai e de Trupul lui Hristos! Ce vreți mai mult, decât faptul că Dumnezeu Cel Viu se lasă pe mâinile noastre, vine sub privirea noastră, ne șoptește Cuvânt ceresc viu și lucrător, ni Se dăruiește, Îl gustăm cât de bun este?”. Nicio prigoană, nici măcar prohibirea Euharistiei și întemnițarea văzătorilor de Dumnezeu, nu pot opri prezența lui Hristos în lume, în mijlocul poporului Său. Acolo unde reprezentanți ai ierarhiei bisericești și-au părăsit menirea lor, devenind agenți ai uriașei răsturnări axiologice, desfășurate sub stindard revoluționar, Duhul Sfânt lucrează, alegând o altă ierarhie, harică și harismatică: „Teofania se arată clerului prigonit azi, adică ierarhiei alese de Sfântul Duh, Dumnezeu (oikonomon mystēriōn Theou)”. Cataclisme nemaivăzute (un război mondial - cel mai cumplit din toate timpurile, tăvălugul ateismului comunist, atâtea calamități naturale și tehnologice) s-au abătut peste țară, alienând profund bietul neam românesc care, în ruralitatea sa, rămăsese neafectat, semnificativ, timp de peste o sută de ani (1830-1940) de duhul străin al dramaticelor răsturnări revoluționare.

„Teologia mistică”

Teofaniile au continuat la Dunărea de Jos cu tânăra fecioară Vasilica Gurău (viitoarea maică stareță Veronica). Mănăstirea de fecioare de la Vladimirești, întemeiată de ea după poruncă divină, primește de la Dumnezeu misiunea de a „câștiga Țara Românească” prin rugăciune și adunarea poporului în jurul Potirului euharistic. În aceeași perioadă interbelică, în amfiteatrele facultăților de teologie din Chișinău și București, profesorul Nichifor Crainic pregătise generații de preoți în duhul teologiei mistice al vederii lui Dumnezeu, realizată în rugăciunea isihastă a inimii și în teofanii, la inițiativa lui Dumnezeu de a Se descoperi celor curați cu inima ca Petrache Lupu sau maica Veronica de la Vladimirești. «Mersului revoluției», teoretizat și preconizat în secolul al XIX-lea de Nicolae Bălcescu, părintele Nil Dorobanțu îi opune astfel, un veac mai târziu, realitatea valului de teofanii produs în istoria românilor. Scopul omului și al societății omenești nu este să mărșăluiască spre necunoscut, răsturnând ordinea ontologică și axiologică din cosmos, ci să colaboreze cu Dumnezeu pe calea pelerinajului său către Împărăție. Altfel spus, „sensul adevăratei revoluții și cruciade duhovnicești în România” este acela că, în cadrul ei, „[n]e dezrobim și devenim robii Domnului Dumnezeu, lucrăm pentru împărăția cerurilor, precum se cuvine”.

„Anarhia fiinţială”

De aceea, nici persecuțiile și prigoanele promotorilor revoluției sociale – în fapt, ai anarhiei ființiale și valorice în lume – în ciuda virulenței lor, nu vor putea să-și atingă scopul, întrucât lucrează împotriva voii adevăratului actant al istoriei universale, care este bunul Dumnezeu. Revoluția lumii moderne este precum diavolul Mefistofel, descris de Goethe în capodopera sa, Faust: «O parte a puterii care, vrând / Să facă răul, face doar Binele, oricând». Urmărind distrugerea Bisericii, diavolul revoluției a reușit, împotriva intenției sale, să contribuie la diseminarea Bisericii, la polenizarea ei în fiecare credincios mărturisitor, care - în prigoană - a devenit, prin cuminecare euharistică și teofanie, „o biserică vie și mânăstire ambulantă”.

„Unde eşti, popor român?”

Aparent, «mersul revoluției» a triumfat în istoria românilor. Dar, lucrând la realizarea revoluției sociale, generațiile revoluționare din ultimii două sute de ani au creat, fără să vrea, condițiile producerii unei adevărate revoluții duhovnicești. Ieroschimonahul Nil Dorobanțu nu a obosit, de-a lungul întregii sale vieți, să cheme neamul românesc la această nouă revoluție, prin care răsturnarea tuturor valorilor produsă prin revoluția secularizantă, propovăduită pentru prima dată la noi de Nicolae Bălcescu, nu este depășită pur și simplu printr-o întoarcere într-un trecut fetișizat (așa cum au făcut toate modelele politice reacționare în Europa ultimelor două veacuri), ci este depăşită în mod teofanic, în conlucrarea îndumnezeitoare a omului cu Dumnezeu, actantul principal al istoriei universale. Glasul părintelui de Dumnezeu văzător rămâne viu până acum: „O, unde sunteți, suflete împărtășite, dezlegate și tămăduite? (...) Unde ești, poporule român, oropsit și prigonit? Trezește-te! Ridică-ți ochii spre ceruri, că aproape este mântuirea ta! O, țară, ascultă Cuvântul lui Hristos!”.

Pr.conf.univ.dr. PICU OCOLEANU (Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova) – fragmente din studiul „Teofanie şi revoluţie. Două modele de teologie a istoriei în cultura română: Nicolae Bălcescu (1819-1852) şi ieroschimonahul Nil Dorobanţu (1920-1977)”, publicat în revista „Mitropolia Olteniei”, an LXXI (849-852), nr. 9-12/2019. Text reprodus cu acordul autorului. Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei „CONŞTIINŢA”

De același autor