Generația războiului se odihnește în paceVlad Mușat 13.11.2019
”În acele zile oamenii se purtau unii cu alții ca și cum s-ar fi aflat în ultima zi”
După ce bunica mea a plecat la Ceruri, m-am tot gândit la filmul vieții ei. Nu am să afirm că în zilele noastre nu se trăiește greu, nu cunosc problemele fiecăruia, dar, comparând modul de trai actual cu ceea ce au trăit bunicii noștri, suntem niște răsfățați!
Un copil în fața puștilor
Dacă nu ați apucat să vă cunoașteți bunicii, poate aveți ocazia să vă întâlniți cu oameni care au trecut prin război, secetă, foamete și apoi, “salvarea” pentru români, un regim dictatorial.
Să fii copil și în timp ce te joci, să vezi cum avioanele de luptă trec pe deasupra capului, să auzi împușcături, să știi că tatăl, fratele și alți oameni dragi îți sunt luați obligatoriu pentru a fi carne de tun, toate acestea înseamnă o mutilare sufletească pe care mulți nu reușesc să o ascundă.
Nu intru în detalii istorice, dar este de neînțeles cum am ajuns atât de autodistructivi. Dorința de putere, de a stăpâni, ne-a orbit și învrăjbit cam de când existăm ca civilizație. Revolta din noi, ambiția de a fi proprii dumnezei, ne-a dezumanizat și repercusiunile sunt dramatice.
Din poveștile bunicii mele, anumiți soldați (nu spunem din ce țară proveneau) intrau peste oameni în case, violau femei, ardeau case, furau, omorau, cam tot ce vedem în filmele despre acest subiect și ne imaginăm cum ar fi fost să trecem printr-un asemenea calvar. Uneori, câte o întâmplare, ca lumina unui reflector pe scena unui teatru, a trezit sentimentul de umanitate și aici am în minte episodul în care, bunica mea, copil fiind, s-a pus în fața unor soldați care voiau să îi împuște familia. Lipsa fricii de moarte, curajul nebunesc al copilei i-au făcut pe soldați să le fie milă și să le cruțe viețile.
Sărăcie, foamete și moarte
Solidaritatea era mult mai prezentă atunci, cuplurile se iubeau ca și cum s-ar fi aflat în ultima zi, iar copiii erau crescuți cu sentimentul că trebuie să existe un mâine mai bun. Școala însemna pentru mulți câteva clase, dar se învățau lucruri esențiale, iar înțelepciunea căpătată datorită mediului înconjurător era poate cea mai frumoasă trăsătură a omului crescut fără să deranjeze natura. Iată un aspect important, respectul pe care bunicii noștri îl aveau pentru natură și grija pe care o purtau animalelor de pe lângă casă. Toate erau îndeplinite datorită unui ritm spartan, cu trezit de dimineață la prima oră și cu stingerea la ora 21:00-22:00. Acum aflăm din cărți sau din reviste lucioase lucruri care pentru ei erau firești, erau moștenite și respectate cu sfințenie.
După perioada războiului, în care fiecare a pierdut enorm, în care traumele au fost majore, pe umerii duhovnicilor a căzut reconstruirea mentală și sufletească a celor care au supraviețuit. Probabil multe povești nu se vor spune niciodată și au fost îngropate odată cu trupurile nevinovate, dar o reflectare a ceea ce s-a întâmplat e binevenită în contextual în care astăzi ne văităm când nu merge internetul.
De parcă nu a fost destul de îndurat, a urmat o perioadă de secetă și foamete.Gândiți-vă cât de importantă e pacea, apoi gândiți-vă cât de important e că aveți pâine pe masă. Pentru majoritatea, nu a existat nici o firimitură din acea pâine. Oamenii mâncau coji de copac, plante care se dovedeau otrăvitoare, căutau prin poduri boabe de fasole sau de porumb să le fiarbă, sau rupeau măturile și făceau o fiertură din ce se putea. Din poveștile bunicii am aflat că mulți erau găsiți morți de foame, pe marginea șanțului.
Curajul de a spune NU!
Și după tot acest chin, ca un epilog al acestei povești horror, s-a instaurat comunismul, care părea a fi o gură de oxigen. Desigur că nu a fost și mulți ați simțit-o pe pielea dumneavoastră. Să pui căluș oamenilor și să le interzici să simtă și să gândească este o crimă la adresa umanității. Nu poți trăi animalic, doar din instinct și să te mulțumești cu un sfert de pâine. Te poți resemna, pentru că rănile războiului, ale secetei și foametei nu s-au cicatrizat, dar, așa cum s-a dovedit, a fost doar liniștea de dinaintea furtunii.
Cunoaștem ce s-a întâmplat cu intelectualitatea în acea vreme și cum s-a defrișat practic o “pădure de brazi tineri”, care ar fi putut aduce prosperitatea în România.
Nu este de condamnat dacă ai fost membru de partid, era normal în contextul de atunci, deși, revenind la eroul meu, bunica, ea le-a scris comuniștilor pe dosar:”REFUZ SĂ FIU MEMBRU DE PARTID!” Nu știu dacă aș fi avut un asemenea curaj, să mă lupt cu o caracatiță uriașă și să nu cedez presiunii, să gândesc liber și să nu le accept mizeriile. Poate exemple de acest fel, întruchipate de oameni simpli, ne vor încuraja pe viitor.
Generația care schimbă lumea
Nici nu ne dăm seama ce bine este acum în România față de o perioadă în care ziua de mâine venea, dacă mai venea, cu o frică greu de digerat. E bine ca ai noștri copii să cunoască partea de istorie nescrisă, să învețe să empatizeze și să conștientizeze cât de importante sunt pacea și pâinea noastră cea de toate zilele.
Totuși, să nu uităm că în acest moment există zone de pe glob în care războiul este în toi, iar oamenii mor pentru simplul fapt că s-au născut în locul nepotrivit. Nu știu dacă putem opri toate atrocitățile, dar putem măcar să facem pace cu aproapele nostru, indiferent cu ce ne-a greșit.
Charles Raison, un psihiatru american a spus ceva extraodinar: “O singură generație de părinți profund iubitori poate să schimbe structura cerebrală a următoarei generații, schimbând, astfel, lumea.”
Aprindeți o lumânare pentru eroii noștri, pentru bunici și toți cei care acum se odihnesc, în sfârșit.