Iertarea şi uitareaPr. Eduard Ioan Rădună 17.02.2020

”Raiul este iertare” (apoftegmă mănăstirească)

„Te iert, dar nu te uit” este considerată o zicală care premerge împăcării. Este uşor frivolă și - doar la prima auzire - glumeaţă, tocmai pentru că poartă şi un mesaj neliniştitor. Nu prea ne simțim comod când ne este adresată – de vreme ce noi, mult greşiţii, am vrea ca iertarea sa fie asociată și cu uitarea. Ne dorim iertarea, dar și uitarea. De exemplu, Îi sugerăm, mai întâi, lui Dumnezeu, prin formule liturgice mai mult sau mai puţin precise, să uite de greșelile noastre, deşi ştim că este imposibil ca Dumnezeu să uite ceva; dar noi am vrea ca iertarea lui Dumnezeu să fie totuna cu uitarea lui Dumnezeu. Semenilor noştri, făcuţi după chipul lui Dumnezeu (aşa e cu putinţă iertarea ce vine prin spovedanie)  le cerem și lor să uite relele pe care, cu voie sau fără voie, li le-am făcut. De aceea,  zicala „te iert, dar nu te uit”  mai mult displace; parcă n-ar fi pe de-a-ntregul creştinească, parcă ar persista în ea o ranchiună; parcă iertarea însăşi ar fi pusă la îndoială.

Un fapt de viață

Privesc coperta cărţii lui Jankelevitch (Iertarea, Polirom, Iaşi, 1998). Potrivit alegerii editorului, iertarea este o întâlnire a purificatorului cu purificatul: coperta reproduce o pictură ce aparţine lui de Chirico, în care acesta opune evanescenţa unitară a Tatălui iertător, reprezentată în tonuri de alb, unei fiinţe compozite, unei păpuşi de lemn vopsit, unui Pinocchio care trebuie adus -  sau readus – la viaţă. E adevărat, trebuie să te uiţi destul de mult ca să înţelegi că liniile subţiri longitudinale sunt sforile păpuşarului şi trebuie să stai şi mai mult ca să înţelegi diferenţa dintre o fiinţă spirituală, Tatăl, şi o fiinţă în-lumită, sau după expresia lui Marcuse, „reificată”, Fiul risipitor („rătăcitor” în traducerea cărţii).

Rețin, din această privire fugară, că a ierta înseamnă, fundamental, a purifica și a vindeca (a vivifica?): a te purifica de resentimentele îndreptate asupra celui ce ți-a greșit; a vindeca (a vivifica?) de vină pe cel ce a greşit. Pictura amintită ca pretext nu este, totuşi, vreo icoană; la un anumit nivel, este disperată,  chiar iconoclastă; probabil aşa traduce artistul experienţa lui proprie de viaţă. Dar a surprins ideea iertării și asta o face validă. Iertarea este un fapt de viață, un fapt menit să refacă plenitudinea existenței omenești. Iertarea nu numai că există, dar trebuie să existe.

Numărul nu se schimbă niciodată

Iertarea are doi poli – cel care iartă şi cel iertat. Şi fie că ea se petrece nemijlocit, între doi oameni, sau prin mijlocirea tainei, sau altfel, este acelaşi lucru. Numărul nu se schimbă niciodată: doi. Spre deosebire de ură, care poate fi otova, iertarea nu poate fi decât personală. O persoană iartă o altă persoană.  Iertările colective nu pot reprezenta mai mult decât un formalism binevoitor şi expeditiv. Părerea mea este că, în atare situaţie, actul iertării este doar simbolizat.

Dar tot din acest motiv, a afirma, neglijent, la polul opus, că iertarea este individuală, ca şi cum „personal” şi „individual” ar fi acelaşi lucru, înseamnă a nu observa că termenul de  „individ” descrie o fiinţă impenetrabilă, adică nepotrivită cu înţelesul iertării. Corect ar fi să afirmăm că iertarea este nu individuală, ci personală. Dacă vom spune, aşadar: „iertarea nu poate fi colectivă, doar personală”, vom afirma, implicit, că iertarea presupune deschiderea primitoare a fiinţelor implicate; ceea ce iarăși face din iertare un act foarte important, vital.  De fapt, din perspectiva moralei răsăritene, iertarea este un act atât de important, încât, precum se întâmplă şi cu alte acte vitale, iertării i se atribuie o natură duală: adică, dincolo de firescul omenesc al iertării, este contemplată natura ei cerească[1]. Şi astfel avem iertarea şi Mărturisirea. Prin afirmarea corespondentului celest, iertarea este asumată între faptele esenţiale ale vieţii. Ceea ce înseamnă că fără iertare nu putem trăi.

Greșeala strică timpul

Dar dacă iertarea este o suspendare a pedepsei, nu ar însemna că iertarea derivă, cumva, din greşeală? De aceea, de vreme ce greşeala nu este nicidecum un fapt vital, nu devine exagerat să aşezăm iertarea între acte vitale precum naşterea, respiraţia, alimentaţia, reproducerea ş.a.? La o privire mai atentă, vom observa că nu greşeala este sursa iertării, ci natura înclinată spre bine a omului, care încearcă necontenit să producă binele. Greşeala este abţinerea de la bine, devierea de la bine, opoziţia la bine, disjungerea între voinţa divină şi voinţa proprie. Desigur, Dumnezeu este Absolut şi Veşnic, iar voinţa Lui implacabilă face cu neputinţă persistenţa – ba chiar şi prezenţa – vreunei greşeli în veşnicie. Pe de altă parte, însă, oamenii trăiesc în timp, un timp pe care erorile – fie ele greşeli sau păcate – îl afectează, îl transformă în timp irosit, stricat, pierdut. Chiar şi numai într-o singură clipă poate încăpea incomensurabil de multă durere; o secundă, numai, e suficientă pentru urmări de nereparat;  e de ajuns doar o clipă pentru cineva ca să poată cunoaşte o durere atât de mare încât sensul vieţii să i se schimbe. Aşadar, greşeala strică timpul vieţii celui care o suportă. Evident, o greşeală îndelungată sau perseverenţa în greşeală iroseşte mai mult timp, şi mai mult, până la a consuma complet o viaţă.

Dar cel care greşeşte? Să recunoaştem, mai întâi, că noi înşine putem greşi şi o facem. Faţă de alţii, faţă de noi înşine şi faţă de o instanţă supremă, înţeleasă ca lege sau ca persoană,  greşim. Greşelile noastre depreciază ansamblul; lumea se schimbă în mai rău. Decăderea se produce. Uneori, consecinţele trec neobservate, există resorturi de corecţie incluse în raţionalitatea lumii, cu menirea de a reduce perturbarea. Greşeşti dacă rupi o floare sau striveşti o insectă, dar durerea florii sau a insectei nu perturbă decisiv mersul evenimentelor (doar în scenariile atinse de paranoia. Desigur, durerea florii sau a insectei poate rezona în anumite conştiinţe mai sensibile şi atunci, dată fiind acustica aparte a sufletului omenesc, sunt de aşteptat şi unele consecinţe surprinzătoare. Cu toate acestea, în mod obişnuit, există florărese şi pliciuri de muşte, ceea ce, să recunoaştem,  îmbunătăţeşte viaţa.)

Ascunderea nu este o soluție

Oamenii, însă, nu sunt flori, nici insecte şi – după cum ne-a încredinţat Iisus, sunt mai de preţ decât multe vrăbii (Lc.12,7). Valoarea lor intrinsecă face ca orice li se întâmplă să fie deosebit de important. Atunci când greşim faţă de un om, reverberaţia greşelii perturbă o fiinţă bi-valentă, compusă, potrivit concepției clasice, din trup şi suflet, cu alte cuvinte greşim nu doar faţă de realitatea vizibilă ci şi faţă de realitatea transcendentă, faţă de o realitate la care avem acces prin convingerile noastre – sau, după cum susţine doctrina creştină, prin credinţă (Ev.11,1). Această gradaţie a greşelii, de la material către spiritual, permite combinaţii inimaginabile de greşeli şi prin aceasta,  inconceptibil – ergo, incontrolabil – de multe consecinţe. Pentru ca lucrurile să rămână simple, ne vom opri asupra unei caracteristici generale observabile şi anume că greşeala repercutează atât în exteriorul, cât şi în interiorul celui care greşeşte. Într-adevăr, nu poţi greşi fără ca tu însuţi să nu devii victimă a propriei greşeli. Mai întâi, ca parte a marelui ansamblu; în al doilea rând, ca purtător de conştiinţă.  O conştiinţă a greşelii (reperabilă la toţi oamenii încă din prima vârstă, sau, altfel spus, însușirea  oamenilor de a simți vinovăţie într-o împrejurare sau alta) conduce la producerea de măsuri cu rol compensatoriu.

Aici, pentru a aprofunda este necesar recursul la arhetip. Cuplul primordial greşeşte şi se ascunde. Ascunderea este o măsură compensatorie. În săvârşirea greşelii, cei doi descoperă că sunt, de fapt, relativi, că au nevoie să fie acoperiţi de ceva sau de Cineva pentru a fi împliniţi ontologic. Compensează acest fapt recurgând la un rudiment, vegetaţia paradisiacă. Ceea ce reținem din desfășurarea evenimentelor, printre altele, este că acest fel de măsuri compensatorii nu este nici pe departe eficient, deoarece nu suprimă fatalitatea consecinţelor. Generație după generaţie, de-a lungul miilor de ani de convieţuire socială, oamenii s-au convins că a oblitera greşeala nu este de loc cea mai bună măsură pe care o pot lua şi trebuie urmată o altă cale. Împreună viețuirea a impus o altă măsură compensatorie, care a fost, în cele din urmă, confirmată şi  de  Revelaţia supranaturală şi este considerată drept singura măsură licită: recunoaşterea greşelii. Vom lăsa deoparte, însă, recunoaşterea şi asumarea greşelii arhetipale, subiect al altui domeniu, şi vom încerca să ne apropiem de felul în care măsura compensatorie a recunoaşterii greşelii poate recupera daunele provocate prin greşeala unui individ faţă de altul.

Recunoaștere și pedeapsă

Bunul simț ne cere să admitem, mai întâi, că recunoaşterea greşelii nu este suficientă pentru a suprima efectele care urmează greșeala. Dată fiind superbia naturii umane, a comite greşeala poate fi  şi o paradă de putere. „Ce te făleşti întru răutate, puternice?” (Ps. 51,1).Întrebarea împăratului profet ilustrează foarte bine această situaţie. Prezența unor atare atitudini amplifică, bineînțeles, consecinţele greşelii, reverberând îndelungat, uneori definitiv,  în memoria oamenilor afectați, tulburând cetatea în ansamblul ei, până când murmurul devine  strigăt de ură și frângerea mâinilor, pumni strânși și mână înarmată.

De aceea, distrugerile şi anarhia care urmează greşelii proclamate ca act de putere au reclamat găsirea unor măsuri imperioase cât mai eficiente. Sistematizările acestor măsuri au condus, într-o primă instanţă, la proclamarea legii talionului, ca mijloc forte de a curma răul  în toate codurile  de legi ale antichităţii, începând de la cele mai vechi, inclusiv în Vechiul Legământ (Deut. 19,19; 21,21; 22,21-22) şi apoi în codurile clasice greco-romane. Și până în ziua de azi, puniţia – inclusiv cu violenţă  - se aplică pretutindeni în justiţie, atât în cea cutumiară, cât şi în cea oficială. Cu toate acestea, legea talionului nu rezolvă problemele de fond ale catenei consecinţelor, doar le deplasează (atenuate,ce e drept) în timp şi spaţiu, de la epocă la epocă şi de la individ la individ. Ca urmare, ne aflăm în  situaţia în care greşelile se repetă, eventual se rafinează şi se disimulează; dar ele rămân în continuare neatinse de mişcarea conştiinţei, rămân escapisme personale sau, nu rar, provocări la adresa competitorului social. Astfel reparaţiile sunt limitate şi nu aduc urmările dorite, nici în ceea ce priveşte satisfacţia, nici în ceea ce priveşte restitutio in integrum.

Petru a găsit calea

Pentru ca aceste două obiective, satisfacția și restitutio in integrum, să fie îndeplinite, trebuie să acceptăm – de fapt să ne asumăm – că recunoaşterea greşelii este doar un pas premergător, care nu are valoare intrinsecă. Numai prin asocierea observaţiei raţionale cu sistemul de valori al conştiinţei  putem realiza pasul hotărâtor. Trebuie, aşadar, coborât la nivelul sinelui propriu, acolo unde este cu putinţă reacţia empatică. Prin imaginaţie sau prin experienţă,  omenescul nostru ne predispune la empatie, uneori potrivit unei voințe indecelabile uzual: suntem oameni între oameni, oameni crescuţi de alţi oameni. Aproprierea lăuntrică a acestui adevăr este de natură să declanşeze dorinţa de a atenua noi înşine urmările ce pot surveni după ce o greşeală a noastră afectează un om ca şi noi, fără să limităm acest lucru numai la un om, ci la orice aspect al existenţei atins de greşeala noastră. Dorinţa de atenuare se va concretiza, mai întâi, în sentimentul vinovăţiei; sentimentul de vinovăţie este asumarea în conştiinţă a recunoaşterii greşelii, este o retragere a eului propriu, retragere care produce o durere specifică, acaparantă, adeseori blocantă, numită regret. Această mişcare către interior conduce către dorinţa eliberării din durere (dorinţă care se poate manifesta eronat ea însăşi, rătăcind calea: Iuda nu a găsit calea, Petru a găsit-o şi s-a izbăvit.)

A găsi calea, în acest caz, este a asuma o atitudine activă de reparaţie a greşelii, numită, când este vorba de oameni, a împăca. Împăcarea cuiva, a împăca pe cineva presupune – așa cum însăși etimologia termenului  o dezvăluie – a face pace cu persoana respectivă, iar acest lucru se obține mai întâi prin a comunica intenția de pace, adică a cere iertare și apoi, a declanșa reparația. Există, așadar, un nivel formal la care pacea se obţine prin comunicarea scuzelor către cel vătămat, adică prin solicitarea iertării.Tot formal, scuzele pot fi acceptate şi iertarea acordată, fără ca acest lucru să însemne foarte mult. Experienţa socială ne poate oferi multe exemple despre scuze şi iertări formale care au însemnat, într-un deznodământ, vis pacem para bellum. Astfel, a cere iertare, a împăca pe cineva nu este mai mult decât mediul în care se produce recuperarea: restabilirea păcii doar pregăteşte vindecarea vătămării.

Agonia restauratoare

Îndreptarea greşelii, întoarcerea lucrurilor la cursul originar, reparaţia celor degradate se petrec în alt mediu decât pacea, de fapt într-un mediu opus, agonic - fiindcă agonie vine, originar, de la luptă. E simplu, efortul de remediere, strădania de a îndrepta, de a vindeca reprezintă temelia concretă a viitoarei iertări. Nu este de ajuns numai a împăca prin vorbe. Iar vindecarea vătămării produse prin greșeală este luptă: lupta binelui, lupta reparatorie, încordarea, efortul care presupune activitatea efectivă de atenuare a greşelii şi a cât mai mult din consecinţele ei; presupune, de asemenea, ca această activitate, acțiune reparatorie să se refere chiar la cel ce a suferit vătămarea, ceea ce constituie un aspect deosebit de delicat al luptei de vindecare (insist, agonia este o luptă de vindecare). Situație în care apar fireşti riscuri şi suspiciuni , de vreme ce, la rândul ei, reparația se poate face cu acceptul celui prejudiciat sau fără acceptul lui, uneori chiar împotriva acceptului lui; pe noi ne preocupă situaţia în care reparaţia este acceptată, adică, pentru a ne exprima plastic, situaţia în care efortul restaurator este acceptat, iar espadoanele și scuturile sunt abandonate în favoarea unei lucrări de persuasiune. Vom reveni.

„Tată, am greșit la cer și înaintea Ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.”(Luca15, 21)

 


[1] Acest lucru se  întâmplă şi cu celelalte acte esenţiale ale vieţii, de exemplu: naşterea biologică,prin sânge şi durere, este spiritualizată de renaşterea prin Botez; actul biologic al respiraţiei aerului este dublat de aspiraţia Duhului prin Mirungere; avem actul de a ne hrăni şi Cuminecarea (dar, tot aici, avem integrarea în grup - familie, ţară - şi apartenenţa la trupul eclezial al lui Hristos, Biserica); avem iubirea erotică şi Nunta; avem lucrarea fiecăruia în lume şi avem vocaţia prin Hirotonire; avem vindecarea şi Maslul. Și

Raiul este iertare, spune o apoftegmă călugărească.

De același autor