Îmi așez bibliotecaPr. Eduard Ioan Rădună 12.04.2022
De mai bine de treizeci de ani, preocupările mele religioase se împletesc cu acelea, nu cu mult mai vechi, de cititor împătimit. Am constatat, previzibil, că au ajuns să se influențeze reciproc. De exemplu, când citesc scrieri religioase, sunt intransigent în ceea ce privește calitatea cultivată a scriiturii. Nicio evlavie nu poate suplini – părerea mea! – cerințele de stil, de precizie, de claritate. După cum, invers, nu mai pot citi nicio carte beletristică în afara cheii religioase creștin-răsăritene.
Setat într-un anumit fel
Tot mai mult descopăr despre mine că am ajuns un fel de vânător de referințe religioase – cu precădere ortodoxe, se înțelege: Dumnezeu, Biserică, creștinism, fapt care îmi redesenează, cu intransigență, profilul de cititor. De exemplu, cărțile/textele preferate le reiau doar dacă îmi amintesc că ar merge în aceeași direcție cu mine; cât despre cărțile noi, pe acestea le examinez cu ochiul de acum – și le abandonez fără ezitare dacă mă pun în defensivă. (Nici cărțile pentru copii nu scapă de un astfel de tratament.) Pe de altă parte, recunosc, nimeni nu e mai stânjenit de acest conservatorism (asta să fie?) decât sunt eu însumi; dar cum lumea reală, în general, mă cam pune în defensivă, de ce aș mai răbda – îmi zic – acest tratament și din partea lumii cărților...
Asta este! sunt setat să fiu ortodox. Pentru a accepta sau nu un produs cultural, ceva din mine ține neapărat să vadă cum se poziționează conținutul lui în raport cu credința. Strict în ceea ce privește produsul cultural numit carte, mi se pare capital să identific afinitățile și aversiunile față de religie după cum se înțeleg ele dintr-un text și chiar să încerc să aflu cărei religii, confesiuni sau credințe îi este devotat autorul. Este credincios? Ce fel de credincios este? În iconomia bibliotecii mele, voi ține cont de aceste aspecte.
Fiindcă tocmai îmi reașez biblioteca.
Un dichis
Dar, mai întâi de toate, am un dichis pentru traseul cărților către biblioteca mea. Le cumpăr cumpănind, răsfoind, citind referințe critice; din fericire, la cărți, de cele mai multe ori, se poate tatona puțin, se poate privi în lumină, pot să adulmec efluviile ideilor împreună cu mirosul inconfundabil de carte; e un fel de degustare, în urma căreia mă hotărăsc dacă îmi voi îmbogăți biblioteca cu o altă operă. De fapt, sunt sigur că niciodată n-am cumpărat o carte fără să o fi răsfoit mai întâi. Iarăși, sunt sigur că pot spune, după atâția ani, dacă noua carte va fi pe placul meu, doar din lectura câtorva rânduri aleatorii.
Revin. Din librărie (sau anticariat), cărțile ajung, de obicei, pe masa unei cafenele apropiate. Cât sorb o cafea, le însemnez paginile de gardă; trec data și trec și ceva despre ziua când am cumpărat-o (chiar și vreun eveniment deosebit, dacă s-a întâmplat); peste ani, așa mă gândesc de fiecare dată, va fi plăcut să îmi recuperez o amintire deschizând o carte. Sau, de ce nu, vreun lector nou să dea valoare vreunei astfel de consemnări olografe. Mai departe, cărțile ajung în vraful de pe noptieră. Îndelungată ședere! Vraful este înalt și sunt, mereu, alte cărți începute. Odată citite, le ticluiesc un haiku (dar asta în ultimii ani) ca o sinteză a cuprinsului, rezumat în cele șaptesprezece silabe, tot pentru pagina de gardă. Urmează, în sfârșit, raftul din bibliotecă – un fel de podium care reprezintă sfârșitul călătoriei livrești – la modul propriu, livrești; de ce, podium? deoarece prin raftul ales și prin locul de pe raft, evidențiez ad libitum importanța pe care o dau cărții.
Iar ad libitum înseamnă, în acest caz, un set de criterii personale, de care mă țin mai mult sau mai puțin. Printre care: poziția cărții față de Dumnezeu: autorii ireverențioși cu Cel Etern – sunt mulți, din nefericire și unii, extrem de gustați – nu ajung în rafturile ușoare ochilor. Aceeași politică o aplic și față de cărțile care abordează creștinismul și față de felul în care credința autorului se recomandă în rândurile pe care le-a scris. Cărțile care acuză, jignesc sau desfid creștinismul, precum și cele confesional agresive (dar și cele certate cu morala) coboară în locuri mai greu accesibile, unde rar ajung pupilele mele habotnice.
Cartea care deschide calea
Asta nu vrea să spună că am în frontul principal al bibliotecii doar opere angelice, teologice, eterate. De fapt, opusurile teologice sunt chiar puține, trebuie îndeplinită și cerința stilului literar. Colecția de Biblii, antologiile de geniu precum Proloagele și Filocalia, un Florenski, un Maritain, o antologie de poezie religioasă – necitită integral, poezia se ia câte puțin, “ciupitativ”, vorba unui prieten – ceva din Schmemann și Soloviov, lângă raftul (care rămâne așa) al lui Soljenițân. Cam atât.
Ca să fiu mai limpede: acum e vorba de meremetul bibliotecii mele de literatură. În care, banalitate, îmi doresc să am doar opere literare valoroase. Dar ce înseamnă pentru mine o operă valoroasă? Cred că înseamnă, în primul rând, sinceră. Adevărată în felul ei. (Și îl aud pe Ponțiu Pilat: dar ce este adevărul? Să nu despic, totuși, firul în patru…) Iată de ce, luminându-mă eu că adevărul nu poate fi cuprins în lume (fiindcă întreaga lume este o reflecție a Adevărului) așadar necum cuprins în cărți (care sunt reflecții asupra reflecției), apreciez valoarea unei opere literare prin socoteli de școală: un raport direct proporțional între sinceritate (ca percepție subiectivă a adevărului) și talentul artistic. O carte/operă valoroasă ar fi aceea care respiră strădania onestă și reușită a unui autor de a înfățișa, cu instrumentele talentului, ceea ce percepe el a fi realitatea. Printr-o astfel de carte/operă mi se deschide, sau mi se înlesnește și mie, o cale nouă, sau mai bună, către Adevărul incomensurabil care susține și străbate realitatea, cu rezultatul că astfel, îmi ancorează conștiința într-o mai mare măsură la acele energii necreate, care generează și întorc Creația la Adevăr. La Dumnezeu. Teologie, nu?...
Totuși este cu putință ca o carte să obțină acest lucru? Desigur, de vreme ce, între oameni, autorii de cărți sunt persoane înzestrate cu câțiva talanți în plus: ei au răbdarea de a scrie, concentrați, ore în șir; au imaginație, adică puterea de a vedea completările tainice ale existenței concrete; au claritate, ceea ce înseamnă că știu să conducă o idee la lumină. (Dacă nu vi se pare concludent, gândiți-vă că scrisul – Cartea – e calea aleasă de Dumnezeu Însuși pentru a ne lămuri asupra lumii.) Dar cel mai însemnat lucru, mai însemnat decât talanții înșiși, este că autorul trebuie să fie bine intenționat. Vă amintiți pilda cu talanții? Un stăpân, trei slugi, fiecare dintre slugi primește un număr de talanți. La sfârșit le este răsplătită lucrarea. Rezultatul este important, dar mai ales buna intenție: primii doi nu și-au uitat Stăpânul și nu s-au îndoit de el; i-au respectat porunca, i-au sporit averea, dar în mod special, au înțeles marea încredere și cinstire care li se acordase: Stăpânul lor se înduplecase să le dea, spre chivernisire, mari valori, ca unor fii, deși ei erau doar slugi (cele din urmă dintre slugi, robi legați, înlănțuiți, dacă am vrea să îngroșăm puțin nota traducerii – gr. doulos, din vb. deoo, Mt., 25,14). Cel de-al treilea, dimpotrivă se comportă grețos. Îngroapă talantul primit – non serviam – iar la sfârșit îl returnează Stăpânului, cu dușmănie, însoțit de un comentariu acid, din care se dezvăluie reaua lui intenție.
Așezări și aranjări
Din acest punct de vedere, un autor poate fi un înmulțitor de talanți sau un gropar de talanți[1]. Însă Singur Atotputernicul, Cel Ce privește lucrările tuturor până la cele din urmă consecințe, se poate pronunța decisiv. În ce mă privește, declar deschis că așezarea, locul unei cărți pe rafturile bibliotecii mele este omenește de imperfectă și este urmarea unor evaluări subiective (chiar voit subiective, pe măsură ce înaintez în vârstă). Și astfel, o referință frumoasă la Dumnezeu va plasa o carte medie într-o poziție vizibilă, iar un op renumit va ajunge jos de tot sau sus de tot – dacă mi-a deranjat susceptibilitățile de credincios.
Doar o așezare marginală – atât. Eu nu arunc cărți pe foc (poate, doar, cândva, pe cele scrise de mine), nici nu găsesc că un asemenea gest ar fi, primo: un gest creștinesc, secundo: un act de inteligență. Fie o carte: sfidătoare, ateistă, hulitoare. Va ajunge într-o poziție de unde nu va mai fi deranjată (decât pentru te miri ce neagră notiță bibliografică) și cam atât. Altminteri, nu mi se pare deloc o faptă creștinească să arzi cărți, creștinii trebuie să se abțină de la atitudini distructive, așa cum s-a abținut Arhanghelul în legătură cu diavolul, când se certau pe sufletul dreptului Moise; cu atât mai mult cu cât e vorba de niște cărți, obiecte nevolnice. Calea creștinească nu e refuzul inflamat, ci insistența recuperatorie. Apoi, nu mi se pare inteligent să arzi cărți, deoarece, astfel apare pentru alții ispita fructului interzis și suspiciunea de intenție tăinuită; prezența focului desființează, prin sine, declarațiile de bună-credință.
Mă mulțumesc, așadar, să pun cărțile deranjante deoparte, să nu îmi mai cadă privirea pe ele. Am spus deja că, la librărie, răsfoiesc înainte să cumpăr; dar și răsfoitul are o limită.
[1] Să luăm, de exemplu, un autor provenit din cea mai bună lume creștină, Dostoievski. El își transfigurează viața, chinuită și sordidă, într-o operă dedicată: filtrează realitatea prin Evanghelie, vindecă – precum Hristos leproșii și îndrăciții – sufletele bolnave de nihilism, nu pregetă să descindă în limbul impulsurilor subliminale. Propriile căderi și ispite le expiază prin mărturisirea publică a operei scrise. În acest sens, Dostoievski va întrupa virtuțile, păcatele și tentațiile curente ale societății în tot atâtea personaje: acest procedeu îi va permite, mai departe, să examineze minuțios orice act moral și să evidențieze, cu mijloace pe care numai literatura le deține, caracterul celest sau dimpotrivă, abisal, al fiecărui act observat. Un transfer de conștiință de sine, și totodată, un mod de a pune conștiințele în dialog; autorul își etalează talanții, comunică spre cititor, dialoghează cu altă conștiință, face propovăduire folosind vehiculul cultural al cărții. Înmulțește talanții.