Înaintând pe contrasensGabriela Băducu 06.08.2016
„Viața nu e ușoară, viața e un fel de moarte” (părintele Nicolae Steinhardt)
Niciodată nu va înceta să mă uimească nevoia oamenilor de a deține controlul și de a plănui, până la cel mai mic detaliu, fiecare moment al vieții proprii și nu numai. Discuțiile ce au loc în timpul pauzei de masă la serviciu, pot constitui, cu siguranță, sursa de inspirație a unei culegeri de anecdote savuroase.
Contul Oxford
Bunăoară ascultam cum, entuziastă, o colegă împărtășește cu noi planurile mărețe pe care ea și soțul le au cu privire la fetița lor în vârstă de un an și jumătate. Demonstrând o capacitate de proiectare în viitor de invidiat, vor să deschidă un cont de economii destinat studiilor superioare ale fetei, în cazul în care micuța va dori să studieze la... Oxford. Un pic exagerat, ce-i drept, însă întru totul ilustrativ pentru starea societății de astăzi. Am devenit, voit ori duși de curent, un popor ambițios, o țară plină de maeștri ori ucenici în ascensiune. De câte ori nu am fost îndemnați să învățăm, să țintim spre cariere de succes, pentru că firescul o impune, fără să realizăm că, urcând pe culmile succesului lumesc, de multe ori ne depărtăm de Dumnezeu.
Ne depărtăm de Dumnezeu pentru că a devenit normal să râvnim evoluția profesională, truda spre mântuire fiind o cărare din ce în ce mai puțin străbătută. Suntem îndoctrinați de la o vârstă fragedă cu ideea că independența este starea pe care cu toții ar trebui să o atingem, mai ales din punct de vedere financiar și cel mai trist este că ajungem să fim independenți chiar și față de Dumnezeu. Pentru o funcție înaltă ori pentru titlul științific de doctor, la care, de altfel, din ce în ce mai mulți au acces pe căi mai mult sau mai puțin onorabile, dovedim o ambiție de aplaudat, sacrificând orice relație, și trăim o viață de duzină, pentru că nu ajungem să cunoaștem adevărul (Ioan 17, 3 „Și viața veșnică este acesta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.”). Ne decorăm pereții cu diplome care mai de care, atestate și certificate de competență, fără de care cu certitudine că nu putem promova, fără de care continuăm să facem parte din pleavă, dar care, mult prea târziu, se dovedesc a fi deșertăciune (A se vedea Eclesiastul).
Casele mari şi goale
Nu cu mult timp în urmă, am reușit să scap de griul cotidian pentru câteva momente de serenitate pe meleagurile de poveste ale Maramureșului. Acolo unde, la fiecare pas, creația lui Dumnezeu poate fi admirată în toată splendoarea ei, m-a încercat un sentiment de profundă amărăciune, văzând cum iubirea față de cele materiale face din ce în ce mai multe ravagii, cum setea după avuție seacă viața din fiecare sat moroșenesc. An de an, din ce în ce mai mulți localnici aleg un drum greoi, al muncii peste granițe, mânaţi de acelaşi scop: bani suficienți pentru construirea unor case mai mult decât încăpătoare. Și acest efort în detrimentul vieții de creștin... Nu cumva fundația acestor case este din nisip, precum a nechibzuitului care nu ascultă cuvântul lui Iisus? (Matei 7, 26 – 27 „Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le îndeplinește, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip. Și a căzut ploaia și au venit râurile mari și au suflat vânturile și au izbit casa aceea, și a căzut. Și căderea ei a fost mare”). Să fim așadar cu luare aminte atunci când ne vorbește Domnul (și vai!, cât de des o face)! Iar noi ciulim urechea mai degrabă la foșnetul bancnotelor numărându-se ori la aprecierile celor care ne înconjoară, pentru că acesta este sensul oferit de lume, pentru că banii îți oferă putere aici și acum, pe când Iisus Hristos pare un personaj a cărui credibilitate va fi verificată, cel mai devreme, în viața de apoi, moment mult prea îndepărtat pentru a i se acorda vreun gram de atenție ori seriozitate în prezent.
Copii rătăciţi pe drumul tranziţiei
Ne depărtăm de Dumnezeu pentru că, pe măsură ce agonisim mai mult, ia amploare lăcomia și patimile ne împresoară (I Timotei 6, 10 „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri.”). Bun, dar ce altceva am putea face? Mulți ar fi îndreptățiți să pună această întrebare, când sensul de mers acesta este. Un drum cu sens unic unde, dacă micșorezi viteza ori decizi să te întorci, ești izbit de parapeții solizi ai normalității contemporane. O normalitate care jonglează cu noțiuni pe cât de atrăgătoare, pe atât de otrăvitoare pentru sufletele noastre: libertatea de exprimare ori discriminarea sunt concepte folosite cu dibăcie având ca obiectiv inversarea valorilor ori chiar sminteala oamenilor. Tot mai mulți tineri părinți se lasă înșelați de prevederile legale privind libertatea alegerii unei confesiuni (art. 491 C.civ. (1) Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile legii, ținând seama de opinia, vârsta și gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga la o anumită religie sau la un anumit cult religios. (2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să își aleagă liber confesiunea religioasă.) și nu-și mai botează copiii, ignorând faptul că astfel le pecetluiește soarta la această lume pustiită, pierzând șansa la Împărăția Cerurilor (Ioan 3,5 – „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu”). Șirul copiilor care așteaptă în fața unui tobogan nu e nici pe departe egalat de șirul micuților care sunt gata să primească sângele și trupul Mântuitorului la Sfânta Liturghie. Iată de ce cei mai mulți se pierd pe drum! Pentru că părinții eșueză în a le face cunoștință din vreme cu Dumnezeu, în schimb le pun la dispoziție cele mai performante gadget-uri, pentru că, nu-i așa, nimeni nu e mai cool decât un părinte modern. Modernizare care, de cele mai multe ori, contribuie nu la progres, ci chiar la regresul nostru. Și ne mai suprinde când copii de zece ani atentează la propria viață? Noi înșine contribuim la astfel de dezastre, în momentul în care îmbrățișăm cu entuziasm modelul altor state civilizate, state în care se decretează stare de urgență pe fondul sinuciderilor repetate.
Încotro mergem?
De ce ne grăbim să călcăm pe urmele altora și nu urmăm pildele Lui Dumnezeu? De ce să alegem paragina pe care lumea ne-o oferă, când viața noastră doar alături de Hristos ar trebui să fie (Coloseni 3, 3 „Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”) Viața nu ar trebui să fie formată din clișeele promovate la tv, ori din etichetele sociale de azi, precum titlul de doctor, vilă cu piscină, lamborghini ori sejurul în Bora Bora. Cum spune părintele Nicolae Steinhardt, „viața nu e ușoară, viața e un fel de moarte” (Jurnalul Fericirii). Care va să zică, dacă sensul de mers ni-l dă mulțimea, atunci fie, să fim noi pe contrasens, atât timp cât duce la mântuire! (Matei 7, 13-14 „Intrați prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și iată calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află.”)
Ce e de făcut? Mulți ar fi îndreptățiți să pună această întrebare, când sensul de mers acesta este. Un drum cu sens unic unde, dacă micșorezi viteza ori decizi să te întorci, ești izbit de parapeții solizi ai normalității contemporane. Dar de ce să călcăm pe urmele altora și nu urmăm pildele Lui Dumnezeu? Dacă sensul de mers ni-l dă mulțimea, atunci fie, să fim noi pe contrasens, atât timp cât mergem spre Lumină!