La 100 de ani: Ce-am avut şi ce-am pierdut?Marian Scarlat-Ghițeanu 05.12.2018
“Ferdinand a fost adoptat de România şi s-a comportat ca un adevărat fiu al ei. Printre români, au fost unii care au colaborat cu ocupantul german în primul război mondial, în timp ce Ferdinand căuta împreună cu cei mai buni români drumul spre Unire.” – Regele Mihai cel Devotat
Cu o privire foarte largă asupra veacului de Unire pe care îl sărbătorim – timid, discret, cu un sentiment inexplicabil de jenă, parcă, vedem că în 1916, înţelepţii Ţării, cu regele Ferdinand în frunte, au decis ieşirea din neutralitate şi intrarea în război alături de Antantă – Franţa, Anglia (şi Rusia), contra alianţei Puterilor Centrale, formată din Germania şi Austro-Ungaria, pentru România Mare. Este de menţionat rolul special pe care l-au avut Statele Unite ale Americii în primul război mondial, în general, şi în sprijinirea năzuinţelor românilor pentru Reîntregire, în mod special.
Astăzi, după 100 de ani, avem relaţii “contorsionate” cu Germania, Austria şi Ungaria. La fel ca şi atunci, SUA rămâne cel mai important partener – strategic, politic şi militar al României.
Acum, la un veac de la realizarea României Mari, Ţara este mai fragilă ca oricând. A venit, probabil, momentul când oricine reuşeşte a se propti pe picioare poate da un brânci mortal României. Peste ţară nu mai pluteşte miros de pâine caldă, ci duhori care pătrund în fiecare ungher, din palatele Puterii până în sufletele foarte multor români.
Există în aer miros de pucioasă. Europa a început o zvârcolire periculoasă, iar noi ne războim ca chiorii şi dăm impresia că nu merităm să avem ţara aceasta minunată pe mâinile noastre!
În 100 de ani ne-am pierdut sufletele pentru că ne-am pierdut credinţa. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi întrebaţi-vă în ce sau în cine mai credeţi? Cu siguranţă, nu în politicieni, nu în promisiunile lor, nu în drumul ţării trasat de aceştia. Şi atunci, ce vă mai rămâne? Dumnezeu şi Ţara! Dumnezeu este în toate bisericile noastre, iar Ţara este fiecare dintre noi! Când ocărâţi Biserica sau construirea de biserici, îl ocărâţi pe Dumnezeu! Când înjuraţi Ţara, vă înjuraţi singuri! Poate de aici ar trebui să pornim reîntregirea noastră, ca români şi creştini, pentru ca urmaşii noştri să mai apuce momentul aniversării a 200 de ani de la Reîntregirea din 1918.
În noianul acesta de disperări, avem o singură mare bucurie: Catedrala Mânturii Neamului! Când, peste altă sută de ani, cei care se vor înfăşura în tricolorul românesc se vor întreba ce le-a rămas de la înaintaşii lor trăitori în momentul aniversării primului veac, vor spune, probabil cu milă şi înţelegere: “N-or fi fost ei în stare să facă autostrăzi, spitale, universităţi, dar ne-au lăsat o frumoasă Catedrală a Neamului. Or fi fost ei bezmetici, nevolnici şi cam proşti, dar ne-au lăsat semn peste veac că Dumnezeu i-a iubit şi iubeşte ţara aceasta!”
La o privire în interior, am pierdut enorm. Tăvălugul comunist care, timp de 42 de ani (1947-1989), plus cei aproape 30 de ani postdecembrişti de buimăceală comunistoidă, au lăsat răni adânci în sufletul românesc. Ca să nu mai vorbim de rănile teritoriale, suferite de România. Practic, doar vreo două decenii, extraordinare ca şi miracolul dumnezeiesc al Unirii, ne-am bucurat de Reîntregire. În rest, am pierdut enorm. Am tot pierdut: părţi din ţară, elitele, patrioţii, educaţia temeinică, credinţa, mai ales Credinţa în Dumnezeu. Credinţa în Hristos şi iubirea. Aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire ne găseşte dezbinaţi şi plini de ură. Ură la aproape toate palierele sociale. A devenit un act de curaj să încerci să fii bun cu semenii tăi, a devenit un act de mare curaj să afirmi că-ţi iubeşti Ţara şi pe Dumenezeu. Înjurătura, vorba de ocară, dejecţiile verbale, nesimţirea, ţin loc de slogan politic, de programe economice sau sociale, de strategie naţională.
Aşadar, ai noştri străbunici ne-au făcut Unirea cea Mare iar noi le mulţumim astăzi, la o sută de ani, cinstindu-le memoria în Catedrala Naţională! Iar în ambele realizări a fost doar Dumnezeu! Dezideratul apărut încă din timpul regelui Carol I şi reafirmat după Marea Unire din 1918 de regele Ferdinand, acela al construirii unei catedrale naţionale, a devenit realitate în timpul celui de-al şaselea Patriarh al României, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Nu este şi aceasta o împlinire a lui Dumnezeu pentru noi?! Să ne spunem şi noi, tot timpul, precum Regele Mihai cel Devotat: “În lupta pe care am dus-o noi pentru ţară, dacă n-ar fi fost conştiinţa că deasupra noastră veghează Dumnezeu, cred că n-am fi pus atâta dor şi-atâta suferinţă…” La mulţi ani, România!