Moartea acvilei bicefalePr. Eduard Ioan Rădună 22.02.2024
”Biserica este percepută ca subversivă – deci vinovată – în fața lumii progresiste.”
Raportarea Bisericii la democrație e dificilă. Mai întâi, pentru că o parte din Biserică, și anume cea vitală, nu este din lumea aceasta. Al doilea, pentru că Biserica are o structură ierarhică, imuabilă, pretinsă ca atare prin Revelație (care nici ea nu este din lumea aceasta), ierarhie care este opusul egalitarismului democratic. Al treilea, pentru că Biserica, prin structura ei bipartită și ierarhică, este percepută ca subversivă – deci vinovată – în fața lumii progresiste.
Biserica, mereu nivelată după măsura lumii
Dimpotrivă, democrația are toate părțile în lumea aceasta și nu doar atât, dar pretinde ca tot ce se află în lume să-și declare, democratic, părțile ca fiind ale lumii acesteia. Iată de ce, raportarea democrației la Biserică este mult mai simplă. Biserica este mereu nivelată și adusă, în ciuda protestelor ei, în planul orizontal al oricăror constructe sociale și este numărată printre alte instituții, religioase sau nu. Faptul este posibil drept urmare a deciziei univoce conform căreia religia este un fapt de viață privată, o „treabă” a insului și atât. Această permutare epistemologică, fără precedent istoric, specifică doar statului modern, trece Biserica însăși în sfera privată, iar simfonia originară Biserică – stat este desființată. Din partea celor ce au crezut că Biserica se poate asocia pe termen indefinit cu statul, democrația le servește adevărul că nu au fost deloc prooroci. Acvilele bicefale sunt neviabile – nu numai în zoologie.
Statul democratic și devorator
Ajuns aici, mi se pare important să amintesc că, prin intercalarea inițială Biserică-Stat, se petrecea un feedback care determina un anume curs al unei anumite lumi. Statul consolida constituția materială a instituției bisericești, în schimb, biserica oferea un suport teoretic pentru politica guvernării: este vorba de convingerile creștine pe care le insemina în conștiința puterii seculare și implicit în actul legislativ. Hegemonul și curtea erau conducători creștini, și anume cei dintâi dintre creștini, care, explicit sau nu, se lăsau influențați de convingerile lor religioase în exercitarea puterii. De aici, statutul privilegiat al structurii bisericești din Imperiul roman și până la Revoluția Franceză.
În democrație, însă, nici capetele cu coroană, nici capetele cu mitră nu își mai au locul prestabilit (ca și religiozitatea, și noblețea este considerată tot un aspect de viață privată, care nu poate juca un rol în actul public al guvernării). Statul democratic este unul de funcționari. Funcționarul este tipul uman definitoriu pentru democrație (după cum cavalerul fusese tipul uman definitoriu al perioadei precedente). În statul democratic, accesul la putere se face de jos în sus, spre deosebire de modul anterior, bazat pe ereditate. Ergo, democrația nu are privilegiați, admisibilitatea în structurile de putere se obține prin concurs, într-un proces analog celui ilustrat de Darwin prin selecția speciilor. De aici și ferocitatea cu care statul își devorează, mai devreme sau mai târziu, amploaiații cu slabiciuni.
În noua paradigmă Dumnezeu nu are loc
În sfârșit, democrația ca doctrină nu este nimic altceva decât, ca să folosim limbajul virtualității, un soft egalitar instalat în corpul fizic al omenirii, al cărui scop declarat este redistribuirea patrimoniului material și spiritual terestru către toți participanții la viață de acum și din viitor. Este legitim să ne întrebăm ce crez sau ce filosofie generează acest postulat, după cum este evident că nu poți inculca în mintea oamenilor o asemenea convingere fără ca tu însuți să ai o idee despre cum ar trebui să stea lucrurile, adică o viziune coerentă – și activă, adică menită să te determine să acționezi.
Duritatea necruțătoare a egalitarismului democratic și senzualitatea descătușată sunt cele care dezvăluie, mai întâi, că nu doctrina creștină a fost cea preferată. Dacă adăugăm distanțarea de religia trinitară în favoarea unei abordări teoretice deiste, agnostice sau atee, se va dezvălui și mai mult: nu avem de-a face cu o doctrină religioasă, ci cu o filosofie aleasă cu grijă.