Ne e ruşine cu Hristos? Gabriela Băducu 07.10.2016
….Probabil şi El se ruşinează cu noi!
Anul 2011, Coreea de Nord: se preconizează că peste zece mii de oameni sunt închiși în lagăre de concentrare pentru faptul că sunt creștini. Septembrie 2013, Peshawar, Pakistan: 89 de creștini și-au pierdut viața într-un atentat, în timp ce ieșeau dintr-o biserică. Mai 2014, Khartoum, Sudan: o femeie creștină este condamnată la moarte prin spânzurare pentru apostazie. August 2015, Qaraqosh, Irak: mii de irakieni creștini sunt forțați de către grupările teroriste să-și părăsească căminele, inclusiv orașul.
Septembrie 2016, Siria: numărul martirilor sirieni continuă să crească, pe când în România, stat de drept, democratic, în care libertatea religioasă a fiecărui cetățean este garantată și apărată prin Constituție, tot mai mulți români, străini de persecuții și liberi de orice fel de constrângere, se leapădă de Hristos.
Reproşul martirilor
Ardealul, regiunea țării parcă ruptă dintr-un basm, păstrează reminiscența ocupațiilor din trecut, găzduind o mare populație de alte credințe. Situație care nu rămâne fără consecințe, astfel încât transilvănenii ortodocși au parte de multe ispite, vrăjmașul încolțindu-i din toate părțile, deseori folosind tertipuri ieftine. De pildă, răspândirea opiniei că nou-născuții, prin botez, se încreștinează fără alte implicații, urmând ca în timpul adolescenței, când au discernământul format, să își aleagă confesiunea. Prin urmare, nu ar fi nicio problemă dacă părinții ortodocși își botează pruncii în biserica greco-catolică!
Am căpătat o dibăcie de neimaginat când vine vorba de a-L trata cu superficialitate pe Dumnezeu și suntem capabili să renunțăm la El într-o clipită. Este adevărat că nici firea noastră slabă nu ne este de ajutor, nici măcar memoria care-i destul de scurtă, încât trecem cu vederea sutele de pagini însângerate lăsate mărturie de către deținuții politici care au ținut piept torționarilor în numele Domnului. În ciuda blasfemiilor odioase la care au fost martori forțați, în ciuda batjocoririlor la care au fost supuși cu intenția de a le alunga valorile și credința, aceștia au rămas verticali în dragostea pentru Dumnezeu. (a se vedea Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos). Lacrimi amare ar trebui să vărsăm pentru că doar cu denumirea mai suntem ortodocși, pentru că tocmai noi, botezați cu Sfântul Duh încă din pruncie, nu știm ce înseamnă bucuria nașterii din nou.
Fericire fără mântuire?
Uitând nu doar pe sfinții închisorilor, ci și faptul că strămoșii noștri au căzut jertfă pentru ca noi să ne închinăm liberi Sfintei Treimi și să afirmăm cu mândrie că suntem creștini, am ajuns să credem că Ortodoxia este inerentă poporului român și, ca orice lucru oferit pe tavă, din start nu mai prezintă interes! Tratăm învățătura creștină cu banalitate, astfel încât pentru cei mai mulți credința ortodoxă este lovită de caducitate și, prin urmare, nu merită a mai fi practicată (I Corinteni 7, 23-24: „Voi ați fost cumpărați cu un preț. Nu vă faceți dar robi oamenilor. Fiecare, fraților, să rămână cu Dumnezeu în starea în care era când a fost chemat.”). În schimb, împrumutăm practici păgâne precum meditația ori yoga pentru a căpăta fericirea şi a ne împăca cu sine. Deoarece specialiștii consideră că rezolvarea tuturor problemelor izvorăște dintr-o sursă lăuntrică și omul este capabil de orice. Meditând, împăcându-te cu tine însuți, ajungi la fericirea deplină și la libertate. Libertatea fiind înțeleasă cât se poate de anapoda, întrucât libertate în această lume nu este altceva decât un oximoron (II Corinteni 3, 17 : „Căci Domnul este Duhul; și unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea.”), pentru că stăpânul acestei lumi este diavolul (a se vedea Ioan 8, 43 – 47) și libertatea dobândită aici ne împânzește și nu face altceva decât să adâncească starea de robie în care ne-am cufundat. Nu cu noi înșine, ci cu Dumnezeu trebuie să ne împăcăm, iar meditația și yoga ne aduc fericirea, dar nu și mântuirea. Or, ce înseamnă fericire fără mântuire? Propun în locul acestor practici rugăciunea minții împletită cu mătănii, care negreșit aduc liniștea râvnită de toți, însă căutată de cei mai mulți pe drumuri care, din păcate, duc spre rătăcirea sufletului.
Cui deschidem uşa?
Din această categorie nefastă fac parte și cei care se pronunță, ori de câte ori au ocazia, ca fiind împotriva preoților ortodocși, închizându-le ușa în nas, ușă, de altfel, larg deschisă tinerilor binevoitori agățați de Biblie, aranjați la patru ace, care nu au alt cusur, afară de argumentarea lor șubredă, fiind de cele mai multe ori pe alături: „Şi Cuvântul Lui nu rămâne în voi, pentru că nu credeți în Acela, pe care L-a trimis El. Cercetați Scripturile pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine”. Ioan 5, 38-38. Nu ar trebui sa fim nerespectuoși cu cei care ne bat la ușă, pentru că, indiferent de confesiune, sunt semenii noștri (a se vedea Matei 22, 39), însă nicidecum nu trebuie să acceptăm să ne denigreze credința. Să punem capăt zvonului potrivit căruia noi, creștinii ortodocși, suntem niște lași, invitându-i să ne treacă pragul și cu vocea hotărâtoare să le spunem crezul Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Să ne amintim că suntem datori să-L mărturisim pe Dumnezeu: „De aceea, pe orișicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri.”. (Matei 10, 32).
Să fim curajoşi întru Hristos!
Cu toate astea, lașitatea noastră pălește în fața ignoranței – unul dintre cei mai mari dușmani contemporani și, vai!, cât adevăr grăia părintele Steinhardt când ne îndemna să fim inteligenți: „Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Dumnezeu, printre altele, ne poruncește să fim inteligenți.”– Jurnalul Fericirii (a se vedea, de asemenea Efeseni 5, 17). Poate că, dacă am ține seama de acest sfat, nu am mai ajunge să confundăm adevărul cu erezia și nu ar mai exista creștini ortodocși care să se declare răspicat adepți ai reîncarnării, dar care nu ajung la Sfânta Liturghie. Cum să credem că sufletul are parte de n vieți în acestă lume meschină, presărată de iluzii, când Hristos ne oferă viață veșnică în Împărăția Lui Dumnezeu? „Ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică.” (Ioan 4, 14)
E vremea să nu ne mai ruşinăm că suntem ortodocși. E vremea să fim vigilenți și să cunoaștem mai întâi Evanghelia lui Hristos: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1, 16), înainte de a ne dedica timpul unor activități eretice, distructive sufletului. E vremea să credem pentru a dobândi viața cea veșnică (Ioan 3, 36). Şi, eventual, să ne facem un obicei din a rosti rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul: „Milostive Doamne, dăruiește tuturor popoarelor pământului să te cunoască pe Tine, prin Duhul Tău Cel Sfânt.”
Uitând nu doar pe sfinții închisorilor, ci și faptul că strămoșii noștri au căzut jertfă pentru ca noi să ne închinăm liberi Sfintei Treimi și să afirmăm cu mândrie că suntem creștini, am ajuns să credem că Ortodoxia nu mai prezintă interes! Tratăm învățătura creștină cu banalitate, astfel încât pentru cei mai mulți credința ortodoxă este lovită de caducitate și, prin urmare, nu merită a mai fi practicată!
Voi ați fost cumpărați cu un preț! (I Cor. 7, 23)