Oameni şi câiniPr. Eduard Ioan Rădună 04.10.2017
O mângâiere pentru căţel este normală, cu condiţia să nu fie mângâierea preferată.
Unii dintre fiii Bisericii nutresc pentru câini o pasiune exagerată și uimitoare. Ajungi să te întrebi dacă mai simte creștinește cel deprins să sărute botul animalului cu toată tandrețea iubirii. Alții nu se sfiesc să atribuie câinilor calități văzute doar de ei, iar alții sporovăiesc prinși într-un dialog care, totuși, este monolog. Am auzit și de cazuri, e drept, nu la ortodocși, când unii le lasă averea moștenire, drept mulțumire pentru o fidelitate de negăsit la oameni.
Câinii Bibliei
Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a vorbit prea multe despre câini. În parabola cu bogatul cel nemilostiv și săracul Lazăr, ei apar într-o ipostază benefică. Haitele ulițelor ling bubele săracului. Tablourile occidentale care redau această parabolă ne pun în față rase mari și feroce, de vânătoare și de pază, câinii seniorului; ei, însă, îl alină pe Lazăr, îl miros, îl încălzesc, îl ling, nu se feresc de mizeria lui. În comparație cu stăpânul, care nu se sinchisește, par milostivi. Ceva mai schematice, reprezentările canonului pictural al Răsăritului nu se preocupă de soiul câinilor, preferând câini indistincți, de pripas, fără adăpost, precum Lazăr însuși. Să mai spunem că parabola lasă să se înțeleagă ceea ce pictorii au voit să ilustreze, și anume că animalele recunosc sfințenia. Tot așa, mai târziu, vom găsi pe unii din sihaștrii Patericului înconjurați de animalele din pustie, slujiți de ele, ilustrând restaurarea firii omenești. Așa era Adam în rai, înainte de căderea în păcat.
Ce jignire, câtă smerenie!
La fel de cunoscut este dialogul dintre Cuvânt și femeia canaaneancă. Ei I s-a destinat o interdicție categorică: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor” prin care Domnul se referă, desigur, la raportul dintre credincioșii Legământului Vechi și idolatri. Dar nici prima treaptă de interpretare, cea literală, nu este lipsită de interes. Pare esențial să auzim, din dumnezeiasca gură, că oamenii au precădere și a deturna cele destinate lor pentru a le da la animale este un lucru rău. Mai departe, încruntarea dintotdeauna a Stăpânului față de idolatrie, aspra punere la punct, este primită de femeie în adâncul durerii, care la ea devenise adâncul smereniei. Canaaneanca răspunde Domnului părăsită de orice orgoliu: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor, răspuns pe care Domnul îl primește și îl încuviințează ca pe o exprimare a unei mari credințe: noi ne vom referi în continuare la interpretarea literală și vom observa cum femeia evocă imaginea familiară a câinelui casei primind resturile de la masă și cum imaginea îi este îngăduită de Mântuitorul.
Griji și manii
În lumea creștină aceste jaloane minimale ale aprecierii pentru un animal fidel și puțin pretențios ar putea fi suficiente. Ajunge ca grija față de câini să se rezume la firimituri, la rămășițe. Lumea este ospățul omului. Chiar și când vorbim despre dragoste, despre sentimente, tot pentru oameni este ospățul. Pentru câini ajunge să nu fim cruzi cu ei și – eventual - să îi răsplătim suficient pentru ajutor și fidelitate. O mângâiere pentru un cățel este normală, cu condiția să nu fie mângâierea preferată. De asemenea, nu mi se pare condamnabilă o familie sau o persoană triste pentru că le-a murit prietenul necuvântător, dar jalea ca după om mort, exprimările excesive, monumentele funerare, cimitirele dedicate, chiar slujbele pe care le fac unii, deviază de la închinarea creștină.
Slăbiciunile și carențele de credință, mintale și sentimentale ale celor ce depășesc măsura cu afecțiunea lor pentru câini se manifestă în moduri foarte neplăcute pentru ceilalți. Mai întâi apare o preocupare fără rost pentru binele patrupedului, preocupare care tinde să îi ridice acestuia un fel de piedestal. Persoana devine un observator atent și îngăduitor al apucăturilor canine, fără să fie vorba, desigur, de etologie, ci mai degrabă de manifestarea unei manii incipiente. Dar este nevoie de un fond latent fie de timiditate, fie de mizantropie, pentru a porni pe această cale.
O mângâiere pentru un cățel este normală, cu condiția să nu fie mângâierea preferată. De asemenea, nu mi se pare condamnabilă o familie sau o persoană triste pentru că le-a murit prietenul necuvântător, dar jalea ca după om mort, exprimările excesive, monumentele funerare, cimitirele dedicate, chiar slujbele pe care le fac unii, deviază de la închinarea creștină.