România, între sublim și trădareLorena Pastor 11.12.2023
„Să ne trezim din mormântul lașității și să înviem în duhul martirilor și al sfinților închisorilor." (părintele Justin Pârvu)
România: o floare rară pe stâncile deloc prietenoase ale istoriei. Grațioasă, delicată și totuși a dat dovadă de multă putere în fața furtunilor prin care a trecut. Mereu dușmănită, adesea atacată, prea mult jefuită și greu încercată. Am citit undeva că „singurul vecin care i-a fost cu adevărat prieten și care nu a trădat-o niciodată a fost Marea Neagră.”
Mereu conectați de cer
România: o taină printre taine. Neînțeles de frumoasă, incredibil de bogată și cu o moștenire strămoșească demnă de toată admirația. O cunoaștem prea puțin și nu o iubim aproape deloc. Cum poți oare iubi și respecta ceva ce nu cunoști sau nu ai descoperit?
În cartea Dacia edenică, Miron Scorobete a surprins cu multă măiestrie o parte din frumusețile rare ale acestui neam. Miorița, de exemplu, este un poem unic, „un poem universal”. În Miorița regăsim „zilele Facerii cu toate elementele sale. Aici e concentrat întreg cosmosul. ”Ea conține primele elemente create, primul copac, prima oiță, și, prin ele, ne explică autorul, toți copacii și toate oițele. În egală măsură, balada cuprinde în sine și Vechiul Testament prin episodul atât de cunoscut al uciderii lui Abel de către fratele său Cain, dar și proorocirea venirii Mântuitorului, cu alte cuvinte Noul Testament, precum și vestea cea bună cu privire la viața de dincolo. „Ea este singura baladă scrisă integral la timpul prezent, iar asta ne indică fără doar și poate ideea veșniciei. Dacii, strămoșii noștri incontestabili, au fost mereu în conexiune cu Cerul. Însuși Sfântul Efrem Sirul a vorbit în scrierile sale despre ei și despre Dacia”, această gură de rai, la propriu și nu la figurat.
Din plămadă de lumină
Alte elemente deosebite asupra cărora Miron Scorobete s-a aplecat cu mare atenție sunt: tăblițele de la Tărtăria (o dovadă clară a statutului de întâi născut între popoare a neamului românesc, statut despre care noi, cei de azi, nu știm aproape nimic), mesajele de pe portul popular românesc, de o profunzime năucitoare, și colindele străvechi. Toate aceste creații populare ne întâmpină cu puternice argumente asupra „modului firesc al strămoșilor noștri de a se raporta la Dumnezeu și ne aduc detalii despre conviețuirea lor într-o intimitate deplină cu El. Și asta pentru că strămoșii noștrii percepeau relația lor cu Ziditorul ca pe ceva de la sine înțeles, natural. ”Iată identitatea noastră! Acestea ne sunt rădăcinile. Din Lumină e ADN-ul nostru sufletesc. „Dacii s-au adaptat la creștinism firesc, ca într-o regăsire de sine, fără a parcurge nici o criză existențială în tot acest proces. Terenul sufletesc al inimii lor a fost plămădit în acest sens dintru începuturi, iar creștinismul a fost în pământul Daciei ca într-un leagăn.“ (Dacia edenică)
Alexandru Tzigara Samurcaş (1872 - 1952), istoric de artă şi fondator al Muzeului Ţăranului Român, considera că „a menține tradiția artei strămoșești acolo unde ea mai persistă și a o reînvia pe unde a dispărut e o datorie sfântă ce ni se impune. Căci numai cultivând și dezvoltând arta populară, vom putea năzui să avem vreodată o mare artă românească. Aceasta va trebui să pornească de la studiul amănunțit al elementelor populare, căci numai astfel își va păstra un caracter propriu și național.”(Scrieri despre arta românească) „Noi, Românii, ne putem mândri cu arta pe care am descoperit-o adăpostită, din moşi-strămoşi, la sate. Şi datoria noastră, a cărturarilor, e să o studiem cu sârguinţă, să adunăm cât mai repede obiectele vechi de artă ţărănească pe cari sunt scrise cele mai alese însuşiri sufleteşti ale neamului nostru şi să ne străduim a crea pe această temelie arta naţională a viitorului.”(Octavian C. Tăslăuanu, revista “Luceafărul”, Sibiu, 16 ianuarie, 1910) „Arta ţărănească, considerată în trecut de unii doar o artă minoră, este în fond arta cea mai veche şi mai încărcată de simboluri, constituite într-un veritabil limbaj peste secole şi milenii.” (Cornel Irimie şi Marcela Necula, Arta ţărănească a lemnului, pag 6)
Rădăcini și repere
Dacă vom privi în jur, vom vedea cu mare ușurință că florile, iarba, copacii, toate au rădăcini. Strălucirea lor, tăria lor, toate le stau în rădăcini. Dacă nu ne vom îngriji să fim mlădițe din rădăcinile neamului, vom fi niște bieți rătăcitori, mereu în căutare a ceva, care vin de niciunde și care se vor îndrepta, bezmetici, spre nicăieri. Strămoșii ne sunt rădăcini-reper. Cine se va desprinde de ei, se va usca cu siguranță, mai devreme sau mai târziu. Un om dezrădăcinat este un om ușor de manipulat, de mințit, de înșelat. A nu cunoaște adevărul presupune a trăi în minciună. A nu căuta să știi mai multe despre rădăcinile tale presupune nepăsare. De exemplu, „neamul acesta a fost singura civilizație din istorie care nu a folosit nicicum sclavagismul, în nici o formă a sa. Asta spune ceva, nu?" (Cornel Constantin Ciomâzgă, Se întorc morții acasă, pag.148)
Niciodată omenirea nu a mai atins un așa nivel de risipire ființială, de risipire a cunoștințelor sănătoase și a timpului ca acum. Parcurgem cel mai înalt nivel de risipire ființială din istoria omenirii. Românul de azi, necunoscător al istoriei sale celei adevărate, rătăcește, nemaifiind în stare să bănuiască nici cu ce „rang princiar" (Cornel Constantin Ciomâzgă) s-a născut și nici ce moștenire are în desagă. „Placa turnantă, temelia tuturor marilor maladii, adică a patimilor care-l fac pe om neom, sunt: Uitarea, Nepăsarea și Neștiința. Patimile fundamentale!"(Cornel Constatin Ciomâzgă, Apocalipsa why not, pag. 384)
Risipiri și neputințe
Cred că o imagine completă a stării românului de azi și a modului său nefiresc de a se raporta la Dumnezeu, la sine, la strămoși și la țară este foarte bine creionată în rugăciunea către Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, vindecătorul de boli, din care extrag un fragment:
„Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească și sufletească,
Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii și pentru datoriile noastre,
Bolnavi suntem noi de ținerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare,
Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire.
Bolnavă e mintea noastra și lipsită de înțelegere, înțelepciune și de cugetare."
„Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el.” (Horia Bernea) Explicit ne spune autorul Cornel Constantin Ciomâzgă în cartea domniei sale Lucrarea, că „vigoarea alcătuinței noastre constă în valoarea acumulărilor prin cunoaștere. Ești și devii prin ceea ce știi" (pag. 272). Al. Tzigara Samurcaș susținea că „respectul tradiției este incontestabil unul din elementele cele mai puternice pentru educarea morală a popoarelor."
Sistemul nostru imunitar
Revenind la rugăciunea către Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, pe noi, din păcate, nu ne dor azi ochii pentru privirile păcătoase, nici urechile la auzul cuvintelor deșarte, rele, defăimătoare. Nu ne dor nici mâinile noastre ce nu stau întinse la rugăciune sau picioarele noastre care nu se îndreaptă grabnic spre Biserica Domnului, ci se îndreaptă ușor pe căi rătăcite. „În neputință e sufletul nostru cu toate puterile și priceperile lui, în neputință este trupul nostru cu toate mădularele lui."
Nu voi aminti aici nici lunga și întristătoarea listă a tuturor actelor de trădare care s-au petrecut de-a lungul istoriei, și nici pe trădătorii ajunși în funcții publice de mult prea multe ori. Dar nu voi evita să spun că românul de azi rămâne rece, pasiv, nepăsător. Nu-și mai apără nimic, nici familia, nici eroii, nici pământul, nici limba, nici credința. Țara este despuiată de toate bunurile sale, greu îndatorată, slăbită și subjugată. Înaintașii ne-au lăsat o țară bogată, întreagă, o istorie plină de curaj și de demnitate, iar noi nu doar că permitem ca ei să fie cenzurați, batjocoriți, nerecunoscuți, dar mai și trădăm România, zi de zi, prin neiubire și nepăsare, prin necunoaștere, pasivitate și prin lipsă de curaj. De piatră sau de lacrimă? Ce inimă vom purta în piept, asta va face diferența pentru cei ce vin după noi!
Dar ce înseamnă să fii român? A fi român înseamnă a fi purtător și mărturisitor de românism. Cum? Conștient, asumat, cu demnitate. Mereu și pretutindeni. Acest popor-grâu trăiește pe un pământ plămădit din lacrimi, mir și taină. Dan Puric a afirmat recent că eroii, sfinții și martirii, geniile din toate domenile, acestea sunt sistemul nostru imunitar. Toată osteneala lor, jertfele lor toate, rugăciunile și sângele vărsat pentru noi au fost pentru ca să avem șansa la viață și la Viață, păstrându-ne identitatea. Avem datoria sfântă de a ne păzi credința, valorile, limba, istoria și țara. De a ne cunoaște și păstra identitatea.
Vrăjmașul vine cu numeroase oferte
Am ajuns fără repere. „Boala cea mai gravă care macină societatea românească este lipsa caracterelor," spunea cândva Nicolae Iorga. Iar în anul 2012 părintele Justin Pârvu ne îndemna „să ne trezim din mormântul lașității și să înviem în duhul martirilor și al sfinților închisorilor."
Vrăjmașul, prin lucrătorii săi, are nespus de multe proiecte de îndobitocire, de desființare a omului (desființarea: un proces complex, în 3 pași: dezdumnezeire, dezumanizare și demonizare – Cornel Constantin Ciomâzgă, Apocalipsa why not, pag. 282), de falsificare a istoriei, de corupere a sufletelor. Iar noi privim tăcuți cum manipulează istoria, răstoarnă statuile eroilor, șterg numele lor din documente importante, cenzurează, ascund informații, fabrică evenimente pentru a susține neadevăruri. Azi omul, în loc să vorbească despre descoperirea de sine, vorbește despre transumanism, despre simbioza dintre tehnologie și om, idee care prinde tot mai multe rădăcini în mințile strâmbate. Cu alte cuvinte, se abandonează pe sine, abandonându-și și rădăcinile, și identitatea, pe când singurul lucru pentru care ar trebui să ostenim neîncetat pentru ca să nu prindă rădăcini în noi este păcatul.
Adevărurile despre strămoși nu mă cheamă la sentimente de superioritate față de alte neamuri, ci mă cheamă la responsabilitate și demnitate, la a-i onora. Avem datoria de a comunica celor ce vin adevărul istoric și nu „adevărurile fabricate de alții."
Rugăciune pentru țară
România, țară-leagăn și țară-început. Cu o istorie pusă sub lacăte grele în spații întunecoase, trecutul ei luminos aruncă raze peste lume, întrucât adevărul, oricât de mult s-ar strădui unii, nu va putea fi ținut mereu ascuns.
Avem sfinți. Mulți, frumoși. Să le cerem ajutorul! Sfinții „îi ascultă pe cei care îi cheamă și mijlocesc la Dumnezeu pentru ei, ca unii care au luat de la El această slăvită cinste, și lucrează minuni prin moaștele lor." (Sf. Marcu Evghenicul, pag 167). Să ne rugăm pentru România! Găsim, în acest sens, în romanul Se întorc morții acasă o astfel de Rugăciune, anume pentru România (Cornel Constatin Ciomâzgă, pag 264). Soluțiile cu adevărat folositoare omului și întregii omenirii doar de la Dumnezeu pot veni. Fie ca „Bunul Dumnezeu să întoarcă râurile neamului nostru la matca cea bună și străbună!"