„Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!” (I Cor. 3, 19)

Sfinţii de acasăVlad Mușat 13.12.2016

Bătrâneţea nu e o boală, ci reîntoarcerea la puritatea şi la bucuria dinăuntru…

“Dacă n-ai un bătrân, să-l cumperi.” Peste acest proverb s-a așternut un strat gros de praf și pare să-şi fi pierdut veridicitatea.

Loviţi din toate părţile

De-a lungul istoriei, bătrânii, înțelepții, aveau un rol foarte important în societate, cuvântul lor fiind literă de lege. În România oamenii în etate sunt umiliți, trăiesc la limita imposibilului, purtând după ei blestemul timpului, veșnic nemulțumit. Statul nu le asigură o pensie care să le permită un trai decent, iar copiii și nepoții uită că mâinile crăpate de muncă i-au legănat, să poată adormi linistiți. Loviți din toate părțile, bătrânii se întristează și își construiesc fortărețe interioare.

Respectul, insigna care ar trebui purtată la vedere, nu se mai “fabrică”, a fost scoasă din uz. Cu fiecare generaţie, dispare câte puțin din stima pentru oamenii care au ținut societatea în spate timp de zeci de ani.Lumea se schimbă, Dumnezeu, Bătrânul Suprem, e uitat într-o carte veche, iar învățăturile Lui nu sunt “politically correct”.

Bunicii, părinți la puterea a doua

Bunicii noştri nu știu să folosească un calculator, un telefon mobil, o tabletă, nu sunt la fel de informați cum suntem noi, dar asta nu înseamnă că sunt inferiori. Războiul, foametea, seceta, anii aceia blestemați le-au rănit nu doar trupurile biciuite de timp, ci și sufletele purtate în prezent, ca pe niște cămăşi rupte la mâneci…Fiecare copil crescut de bunici are amintiri deosebite, începând de la prima rugăciune spusă la culcare, la ultimele cuvinte rostite înainte ca timpul să devină nemilos. Mirosul cozonacilor în zi de sărbătoare, ceaiul de dimineață, poveștile nemuritoare, vorbele cu tâlc, toate se aștern peste noi ca un covor de zăpadă peste o stradă neasfaltată.

Totdeauna va exista regretul că nu ne-am făcut timp pentru a-i asculta mai mult, pentru a le mângâia mâinile cu care ar vrea să ne ia încă odată în brațe, sau pentru a le arăta cât de mult îi iubim. I-am repezit, suntem prea ocupaţi, bineînţeles i-am mustrat  neprivindu-i în ochi, în oglinda sufletului lor, locul unde se află întotdeauna copilul din noi care aruncă nervos cu jucăriile noastre preferate, doar, doar ne-om reaminti cine suntem cu adevărat. “Dă-mi Doamne gândurile de pe urmă”!

Părinții-Sfinții necanonizați

Cu aceeași răceală ne comportăm şi față de părinți, când ei se transformă în bunicii copiilor noștri. În timp ce serviciul ne macină psihicul, în timp ce crizele financiare ne închid fermoarele portofelelor, noi, încă tineri, uităm dragostea nepamântească oferită în dar de bunici și de părinți, purtând din ce în ce mai des măștile sluţite împrumutate de la colegii de serviciu.

Bătrânețea aduce cu ea răbdarea, aduce liniștea, înțelegerea. Indiferent de acțiunile, de vorbele noastre, bătrânii noștri nu ne vor lua în serios, exact ca în vremurile copilăriei când le spuneam că în dulap trăiesc monştri, iar ei ne apărau cu adevărul, amintindu-ne că sunt doar iluzii ce se vor risipi ca un fum.Dragostea mamei, cel mai puternic sentiment de pe pământ, sfaturile tatălui, mereu folositoare, vor fi armele tânărului ce pornește în căutarea propriei identități.

Prima îmbrățişare, primele cuvinte, primii paşi, prima serbare, primul premiu, întotdeauna primele întâmplări sunt trăite alături de îngerii păzitori, părinții. Nu e niciodată inutil să ne repetăm  Porunca aV-a: “Cinstește pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie”.

Roata se întoarce

Anii trec, la rândul nostru devenim părinţi şi apoi bunici; vine vremea să trăim ceea ce părinții şi bunicii noştri au trăit pe pielea lor în momentul în care nepotul/copilul se enerva din senin, sau când în autobuz un tânăr impertinent arunca vorbe grele. Roata se întoarce și înțelepciunea dobândită te îndeamnă să taci și să nu pui la suflet vorbele aruncate în vânt. Prezentul e o armă contondentă, lumea s-a întors cu susul în jos, omul și-a pătat sufletul cu cerneala neagră a urii, îngerii păzitori au răni în genunchi de la permanentele rugăciuni, războiul interior pare mai dur ca niciodată și de asta avem nevoie mai mult ca oricând de mângâierea tămăduitoare a bătrânilor. Să le dăruim bunicilor și părinților din timpul nostru cât mai sunt lângă noi, pentru a nu trăi mai târziu cu regretul de nu avea destule cărți vii în biblioteca amintirilor. Poate generațiile ce vor urma vor vedea că bătrânețea nu e o boală, ci doar o reîntoarcere la puritatea şi înțelepciunea copilului din noi.

Să le dăruim bunicilor și părinților din timpul nostru cât mai sunt lângă noi, pentru a nu trăi mai târziu sfâşiaţide regrete!

Pe pământ există Sfinți,

Sunt ei, bătrânii părinți,

Ce-şi sacrifică ziua de mâine,

Pentru o bucată de pâine,

Ce-şi dau viața lor ,

Pentru sufletul fiilor.

Îndură al timpului blestem,

În palmele lor e semn,

Trupul de-abia și-l poartă,

Suflet încercat de soartă.

Lacrima lor, izvor nesecat,

Tristețea niciodată nu i-a uitat;

Bolnavi incurabil, de dor,

Ne cer nouă, fiilor, fiicelor,

Să nu-i uităm…

Să ne-aducem aminte,

De folositoarele cuvinte.

Să-i preţuim pe părinți,

Până nu ne vom ruga de Sfinți,

Să ni-i mai lase o clipă-n viață,

Când va muri orice urmă de speranță…

 

De același autor