Socrate şi IonDan Puric 31.01.2017

Un mare savant al lumii şi un mare mucenic în felul lui, şi un mare nedreptăţit, marele medic Paulescu, spune aşa, om răsăritean: omul de ştiinţă nu trebuie să se întrebe dacă există Dumnezeu; omul de ştiinţă trebuie să ştie că există Dumnezeu. Nici o contradicţie, nici un conflict între teologie şi cunoaştere. O armonie extraordinară. Mi-am adus aminte de primul Sinod, când Sfântul Spiridon nu mai avea argumente raţionale ca să vorbească despre Sfânta Treime – şi atunci se zice că s-a întâmplat o minune: a luat o cărămidă şi a strâns-o, şi a ieşit pământ, foc şi apă. Şi a zis: este şi cărămidă, este şi pământ, şi foc, şi apă. Aşa este şi Sfânta Treime. Aşa este în Răsărit – totul era unit. Am spus la un moment dat că în lucrarea creştină nu există contradicţii. Şi atunci, prin întoarcere, te gândeşti la acest paralelism şi această lume inversată: 1907 – cubismul. Obsesia pictorului cubist este să vadă ce se întâmplă în spatele obiectului. Vezi o vioară, da, dar cum arată vioara din spate? Atunci se deconstruieşte vioara şi pe tot cadrul pictural apare o structură reconstruită. Abstracţionismul – una dintre marile victorii ale artei apusene... Ne întoarcem la piramida răsturnată şi găsesc prin Însemnările unui pelerin rus cum intră într-o mănăstire şi-l întreabă un monah: „Ce cauţi aici?” Şi el spune: “Am păcătuit, părinte. Am fost pictor abstract...” Adică, dacă observaţi, omul răsăritean anchetează şi cercetează creaţia, nu creatorul. El nu poate să fie autonom în creaţie, el este teandric în parteneriat. Ştiţi, apropo de condiţia artistului, îl întreabă Socrate pe Ion: “Ce simţi tu pe scenă când faci teatru? “Nu eu, zeul vorbeşte prin mine. Eu sunt calea de transmisie.” Deci artistul – vector de transmisie. Grecul studiază proporţiile, le adună şi tehnic le face în frumosul natural, în chip extraordinar. Cum apare arta creştină, mă refer la arta religioasă, pentru că încerc să ating, repet, nu să consum, toate aspectele lucrului acestuia. Încerc să le ating ca dimpreună să fim mai atenţi la un lucru care încearcă să fie deja, de pe-acum, clasat ca un câştig al minţii, şi nu este adevărat – călcăm peste oameni vii. Artistul creştin nu mai este vector, el este în raport teandric – lui i se dă, apare vedenia, lucrează... Şi de aici apare transcendentalismul artei religioase, de aici este acel dincolo extraordinar pe care-l va pierde omul autonom al Renaşterii. Mare atenţie, nu lucrăm cu disocieri – nu există protest mai mare asupra Renaşterii decât al lui John Ruskin, care spunea: “aş fi vrut din nou sculpturile acelea neanatomice din catedrala gotică, care erau pline de credinţă, decât demonstraţia voastră de anatomie.” John Ruskin, fratele meu creştin de dincolo... Pentru că întâlnirea noastră este sătulă de prăpastii. Acum trebuie făcute poteci – şi nu poteci de Hora Unirii şi de internaţionalism, ci din gestualitatea şi existenţa noastă creştină, şi de-o parte, şi de alta.