Spiritul democrației (II) - Nimic nou sub soarePr. Eduard Ioan Rădună 26.06.2024
Primele considerații conștiente asupra vieții au fost religioase. Oamenii și-au înțeles viața prin relație cu Altcineva, adică drept o legătură (religo, -are): nu au perceput-o ca apărută de la sine, ci drept un dat, un dat de către Cineva. În sprijinul acestei înțelegeri au venit, pe de o parte, de sus, adresarea: grăirea directă a lui Dumnezeu către om (ceea ce numim astăzi Revelarea lui Dumnezeu), iar pe de altă parte, observarea: oamenii au constatat natura duală a ființei omenești, tangibilă ca materie și intangibilă ca viață (mai apoi, printr-o diferențiere în însăși partea intangibilă, au distins viul de suflet, sufletul fiind ceva mai subtil decât viul propriu-zis).
O conștiință bifurcată
Dacă prin Revelarea lui Dumnezeu, conștiința omenească a putut dezvolta religia, așa cum este ea cunoscută azi, prin observarea naturii duble a omului: materie – suflet, înțelesul inițial s-a ramificat, a abordat nu numai calea religiosului, ci și o altă cale, autonomă și seculară. A avut loc, așadar, o bifurcație: când s-a asociat Revelației, observarea naturii bipartite a viului a generat teologiile știute. Când nu a creditat Revelația, observarea a generat concepții autonome asupra existenței, operație care, pe fond, a pornit din dorința conștiinței de a se emancipa de constrângerile morale.
Nu voi insista asupra celor două feluri de conștiință, doar voi aminti în sprijinul celor de mai sus, teoria blagiană despre conștiința paradiziacă, ancorată în certitudinea Revelației și conștiința luciferică, întemeiată pe incertitudine. Potrivit marelui filosof român, aceasta din urmă se prelungește (în paralel cu conștiința paradiziacă a omului religios, desigur), în ceea ce modernitatea avea să denumească “conștiință autonomă”, conștiință seculară”. Și este remarcabil că această disjungere pe care o operează Lucian Blaga apare pe fondul unei anume religii creștine, cea răsăriteană, care a dus, prin teologie mai ales, reflecția asupra naturii duale a ființei vii și în particular, a distincțiilor materie, viu, suflet la ultimele ei consecințe.
Stări de spirit
Nu înseamnă, desigur, că acest weltanschauung secular – adică viziunea autonomă asupra vieții - a apărut abia acum, în modernitate, în vreme ce erelor dinainte le-a fost necunoscut. De fapt, antichitatea este cea care a dus până la capăt, adică până la sistem, până la ultimele consecințe ideologice, viziunea autonomă și seculară asupra vieții și rosturilor ei. Mai întâi, trebuie spus că există texte premergătoare cu mult autorilor antici consacrați, care dau mărturie, indirect, despre stări de spirit, autonome și seculare, în rândul anumitor categorii de societăți, pe toată fața pământului, de la societățile sinice până la Stonehege. Iar atitudinea dubitativă față de religios – manifestată de obicei, ca deism – precum și căutarea fericirii concrete, în lumea aceasta, au condus, în cele din urmă, în fertilul bazin elenistic, la trei curente principale de gândire autonomă, care persistă nedepășite până în ziua de azi: stoicismul, epicurianismul și scepticismul.
Mai precis, gândirii clasice grecești îi datorăm configurarea epistemică a intuițiilor autonom-seculare antice. Stoicismul (ale cărui elemente specifice pot fi regăsite nesistematizat, așa cum am amintit mai sus, în scrierile și tradițiile iluminaților din Orientul Apropiat și Îndepărtat), abordează viața ca pe un exercițiu de voință (ce este, în definitiv, autonomia, dacă nu o exprimare a voinței?). Acest curent de gândire caută fericirea în virtute: el propune, ca mijloace potrivite pentru a obține fericirea, o serie de virtuți pe care morala creștină le va relua, ușor diferite ca denumire, drept “cardinale”: curajul, înțelepciunea, veracitatea, temperanța. În Pateric și Filocalia creștină ele apar ca adjuvante ale celor trei virtuți teologice. Faptul demonstrează, evident, o preferință a creștinismului pentru gândirea filosofică antică de o anumită factură.
Cel mai celebru sceptic
Interpretând viața omenească într-o altă cheie, cea senzitivă, hedonismul (promovat de Aristip din Cirene) găsește fericirea în plăcere și în eliminarea durerii (ceea ce frisonează creștinismul tradițional, construit pe o Revelație a Jertfei). Fericirea, spun hedoniștii, este pe de o parte, plăcere, pe de alta, fuga de suferință. Teza nu trebuie luată grosso modo: există plăceri rafinate, apropiate de evanescența spiritualității, și există plăceri grosiere: hedonismul s-a separat în cel epicurian, rafinat, și cel cirenaic, considerat – destul de grăbit, de altfel – al plăcerii cărnii, al satisfacției imediate și atât.
În sfârșit, al treilea curent filosofic este cel al scepticilor, care reprezintă partida cerebrală, cognitivă: realitatea nu poate fi cunoscută, nici aprofundată nici cea materială, insondabilă în esența ei, nici cea transcendentă. Nu putem spune dacă există sau nu ceva dincolo de realitatea materială, după cum nu putem spune nimic despre natura reală a lucrurilor: “Ce este adevărul?” avea să întrebe cel mai celebru sceptic al tuturor timpurilor, Ponțiu Pilat.
Până aici poate gândirea autonomă
Este cu neputință să nu remarci prezența concomitentă a acestor trei curente de gândire în lumea pregătită pentru globalizare de azi. Soliditatea lor sistemică face ca ele să nu fi fost depășite, doar ramificate. De altfel, omul nu se poate situa, de unul singur, în afara acestor trei filosofii, afară doar dacă nu este atins de vreo formă sau alta de maladie psihică. În rest, până aici poate gândirea omenească separată de Revelație.
Aceste curente de gândire ordonează structurile sociale pretutindeni unde statul se exprimă ca instituție seculară. Trebuie remarcată prezența lor extrem de vizibilă în lumea post-creștină, în care, explicabil sau nu, un fel de recul post-evanghelic își propune să anuleze organizarea existentă a societății, bazată pe Revelația Noului Testament. Democrația europeană, mai cu seamă, manifestă, simultan: stoicismul, ca politică (politicile ecologice vin să consolideze convingerile stoice ale guvernelor, tot mai orientate spre austeritate), hedonismul de panem et circensis, ca mod de viață propus maselor și scepticismul filosofic ca paradigmă științifică, opusă, principial, dogmatismului. Cum desenează acestea trei tabloul democrației și cu ce urmări probabile, se va vedea mai departe.