Umorul mai eliberează poporul?Vlad Mușat 30.11.2017

“Umorul e o forţă; nimic nu uneşte mai bine ca râsul.” (Lev Tolstoi)

M-am gândit să scriu câte ceva despre umorul din ziua de azi şi m-am întristat. Nu ştiu când şi unde s-a pierdut această calitate a românului, de a trece peste situaţii mai puţin plăcute. Umorul nu mai este ce a fost. Teatrul mai păstrează vie flacăra, dar în industria cinematografică şi a televiziunii, acest mecanism defensiv s-a stricat. Băşcălia, hăhăitul au înlocuit ironia, aluzia fină.

Cine ne mai scoate din mlaștina tristeții?

România a dat actori mari, inteligenţi, charismatici, ce ştiau să bucure milioane de suflete cu “pastielele de râs”, medicamente administrate periodic, pe sufletul gol… Sigur, poate şi contextul politic favoriza apariţia unor astfel de momente, totuşi nici acum nu îmi explic cine  ne-a  transformat în fiinţe triste, uşor depresive. Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Mihai Fotino, Ileana Stana Ionescu, Stela Popescu, Aimee Iacobescu, Radu Beligan, Carmen Stănescu, Sebastian Papaiani, Puiu Călinescu, Jean Constantin şi mulţi, mulţi alţii, au fost, înainte de toate, oameni care la fiecare spectacol şi-au respectat meseria. Din păcate, i-am uitat pe cei plecaţi la Domnul şi ce e mai rău, nu promovăm tinerii care pot scoate ţara noastră din mlaştina tristeţii.

Se pune prea mult preţ pe grobianism, uitând de “şopârla” plasată stratregic care-şi lepăda coada adevărului în mintea spectatorului.

Umoriști și ”tumoriști”

Revenind la industria cinematografică, constatăm că de ceva timp nu a mai apărut un film bun de comedie. Cred că Jim Carrey este ultimul mare actor al genului. De la mimică şi până la crearea personajului, Jim dovedeşte cu fiecare secvenţă că are talent cu carul. Cu siguranţă e nevoie de multă muncă, de dăruire, de consum fizic şi psihic pentru a se ajunge la conturarea unui rol. Din acest motiv cei mai mulţi dintre actori, la un moment dat, suferă de depresie. În acest joc de-a personajele, a fi bântuit de angoase devine un lucru firesc.

Mai nou ia amploare fenomenul “stand-up” şi observ că se poate, că au răsărit artişti buni, dar 60-70% din glume sunt de o vulgaritate ieşită din comun. Aluziile nu există, organele genitale sunt folosite pe post de replici, glumele par scoase din canalizare cu furtunul gros al vidanjei şi aruncate publicului. Un comediant bun trebuie să fie ca un gentleman, să poarte un costum lexical din cel mai bun material şi să fie sigur de textul construit. Dacă teatrul ţine ştacheta sus, emisiunile tv sunt pline de “tumorişti”. Ce vedem acum în prime-time, se numeau înainte “glume de autobază” pentru că erau spuse de oricine, fără perdea, în orice mediu s-ar fi aflat. Umorul are ceva de care puţini se pot apropia, e ca o medalie de onoare prinsă în pieptul unui erou.

Contează mult şi cum faci omul să râdă. Îl poţi educa sau prosti, în funcţie de ce îi livrezi. Nu poţi construi un spectacol întreg în care să înjuri, să te maimuţăreşti, apoi să ai pretenţia că eşti comediant. Un profesionist ştie unde e trasată graniţa bunului simţ şi nu o trece niciodată.

Nu sacralizez umorul, cred în utilitatea lui, convins fiind că poate transforma un loc pârjolit   într-unul fecund.

Râsul care ne unește

Lev Tolstoi nota: “Umorul e o forţă. Nimic nu uneşte mai bine ca râsul.” Cine nu l-a citit pe Caragiale? Vă aduceţi aminte cum în operele lui, personajele fără scrupule se făceau de râs. Pe bună dreptate, incultura te poate transforma într-un om fără repere morale, om care nu mai discerne binele de rău.

Folosiţi-vă inteligenţa şi ironia pentru a scoate în evidenţă bubele din capul societăţii şi nu renunţaţi la cel mai important mecanism defensiv, hazul de necaz. Iar dacă sunteţi mai pesimişti din fire, luaţi drept exemplu una din legile lui Murphy:” Dacă astăzi a fost rău, zâmbeşte! Mâine va fi şi mai rău!”

O viață pentru un zâmbet!

La final am să vă povestesc ce am citit în urmă cu o săptămână, ceva ce m-a mişcat profund. Un bărbat care s-a sinucis aruncându-se de pe un pod, a lăsat un bilet pe care scria că nu va comite acest gest, dacă va întâlni în drumul lui măcar un om care să-i zâmbească.

Dacă teatrul ţine încă ştacheta sus, emisiunile tv sunt pline de “tumorişti”. Ce vedem acum în prime-time, se numeau înainte “glume de autobază” pentru că erau spuse de oricine, fără perdea, în orice mediu s-ar fi aflat. Un comediant bun trebuie să fie ca un gentleman și să poarte un costum lexical din cel mai fin material.

Stela Popescu (1935-2017): ”Umorul făcut bine, cu scop și cu consistență, rămâne peste zeci și zeci de ani”.

De același autor