Veşmântul de bună-cuviinţăFlorina Steliana Vasilescu 06.09.2017

Într-o oarecare măsură şi haina apropie omul de Dumnezeu.

Ascult povestea unei tinere, proaspăt întoarsă de la studii, posesoarea unui CV impresionant şi selectată la o companie respectabilă: angajaţii la această instituţie, spune fata, sunt obligaţi la o ţinută decentă. Nimic rău, îmi zic în sinea mea....Şi aflu că “decentă” înseamnă: sacou, cămaşă albă, fustă neagră care să acopere genunchiul, fără bijuterii, fără nasturi metalici sau catarame, pantofi negri, simpli cu toc mediu. Fără parfumuri şi farduri stridente. Încântată de a fi salariată la o firmă cu prestanţă, fata găseşte că e firesc să respecte – fără comentarii, astfel de cerinţe. Ba chiar cu oarecare mândrie.

Nu-i răcoare, nu-i pudoare!

Ne întoarcem pe meleagurile noastre. Duminica următoare, căldură mare. În biserica, la liturghie, ce să vezi? Evantaie, rochii decoltate, transparente, cu mânecuţe scurte sau fără, ba uneori şi pantaloni scurţi, mulaţi pe trup. În ceea ce îi priveşte pe bărbaţi, mulţi dintre aceştia afişează o ţinută lejeră, de tip tricou şi bermude. Ochii multora caută cu vădită nemulţumire instalaţiile de aer condiţionat şi, neaflându-le, se grăbesc să plece mai iute. Nu care cumva să leşine! Apar schimburi de priviri compătimitoare pe sub borurile largi de pălării, doamnele îşi dau ochii peste cap din pricina atmosferei greu de suportat.

Buna-cuviinţă, decenţa şi educaţia elementară sunt cele care ne conduc în marea majoritate a cazurilor, chiar şi atunci când ne îmbrăcăm. Cu atât mai mult când e vorba să mergem la biserică. La o privire de ansamblu, e mai mult decât evident că ceva a dispărut în acest început de secol XXI , acel ceva ce se numeşte pudoare. Oare câţi dintre noi ne mai amintim acest cuvânt, iar dintre cei ce-l mai ştiu, câţi îi cunosc semnificaţia? Un cuvânt desuet, dispărut din limbaj, aproape fără obiect, aşspune. L-aţi mai auzit la radio, la televiziune, cumva? şi totuşi din toata creaţia lui Dumnezeu, doar omul este înzestrat cu pudoare. Acel sentiment de sfială, de jenă, de decenţă manifestată în comportarea cuiva care oglindeşte, de altfel, şi o stare de curăţenie morală. Altă sintagmă grea!

Mire în şlapi şi maieu?

Să nu uităm că în biserică suntem chemaţi în haină de nuntă, nu numai de sărbătoare: Hristos este mirele şi Biserica – mireasa. Aţi văzut mire în şlapi şi maieu? Costum, cămaşă impecabilă, ba se mai şi sugrumă cu frumuseţe de papion şi... rabdă. Îl trec toate apele dar nu cârteşte, mândru de postura sa, şi găseşte chiar resurse să şi zâmbească, convins fiind că imortalizat, zâmbetul său va ajunge, peste ani, să-şi bucure nepoţii. şi fiindcă tot am ajuns la acest capitol, o privire curioasă peste pozele mamelor şi bunicilor noastre, ne descoperă - surpriză!- numai rochii de mireasă cu mânecă lungă. Sau mâneca scurtă se continuă, firesc şi elegant, prin mânuşi fine, până la cot. Priviţi acum la miresele noastre: ai zice că sunt hotărâte să arate lumii întregi ceea ce doar soţul lor ar trebui să vadă, în intimitatea vieţii lor de familie. Dar de ce să mai acoperi cu voaluri ceea ce ai oferit deja privirilor, înainte de - şi indiferentă la - taina cununiei?

Şi încă ceva: îi criticăm pe preoţi la toate colţurile – că au, că fac, că dreg, dar nu băgăm în seamă şi nu-i luăm ca exemplu în ceea ce fac bun şi bine. Să observăm fie şi numai ascultarea lor de a-şi purta straiele, negre de multe ori, fără să se vaite, indiferent de vreme. Nouă nu ne cere nimeni trei rânduri de haine: cămaşă, reverendă, veşminte, încheiate chiar cu mânecuţe şi duse până la baza gâtului. Măcar un rând de haine putem suporta, nu-i aşa? Mai ales că ţinuta exterioară influenţează starea lăuntrică, aşadar şi rugăciunea şi evlavia. Într-o oarecare măsură şi haina apropie omul de Dumnezeu.

Un privilegiu la îndemâna oricui

Şi-apoi pe Maica Domnului n-am văzut-o în nicio icoană cu mânecuţă scurtă şi capul descoperit. Veţi spune că nu suntem decât nişte oameni neputincioşi şi că nu ne comparăm. Neputincioşi om fi, dar să nu uităm că suntem în permanenţă chemaţi să fim ca Dumnezeu. Uităm prea uşor că suntem fiii lui, zidiţi după chipul şi asemănarea Sa. Sau ne facem că nu ştim, că doar avem atâtea alte griji şi probleme pe cap. Numai de asemănare nu ne mai arde!

Din păcate nu există cale de mijloc. Părintele Arsenie Boca afirmă cu putere că “Bunavestire împarte lumea în sfinţi şi păcătoşi”, fără spaţii intermediare, fără stări de tranziţie. Noi de care parte suntem?

Dacă în faţa oamenilor şi de dragul trendurilor acceptăm să respectăm o ţinută decentă, cu ce îndrăznire venim în casa lui Dumnezeu, de la care, de altfel, mai avem şi tupeul de a cere atâtea? Pentru că, deh, ni se cuvine, dacă ne-a creat trebuie să ne poarte şi de grijă!

Sfântul Sofronie Saharov spunea atât de frumos că a primit nevoinţa sa de 50 de ani în călugărie, nu ca răbdare, ci ca privilegiu. Doriţi-vă, deci, să fiţi privilegiaţi, dar alegând calea nevoinţei. Iar veşmântul să ne fie platoşă şi armă împotriva smintelii!

De același autor