Ana, mon amour - Ursul de Argint pentru montajDr.phil. Cătălina Ene Onea 20.02.2017
Vineri, la premiera mondială a filmului Ana, mon amour s-a aplaudat. În picioare. La conferinţa de presă de după s-a râs. Cu poftă. Echipa filmului, în frunte cu regizorul Călin Peter Netzer, „dirijorul” discuţiei, s-a arătat dornică să povestească şi să răspundă la cele mai diverse întrebări, venite de la jurnalişti din întreaga lume.
Inspirat din cartea „Luminiţa, mon amour”, scrisă de Cezar Paul-Bădescu, de asemenea implicat în proiectul cinematografic ca scenarist (alături de Călin Peter Netzer şi Iulia Lumânare), filmul se clădeşte pe o atmosferă de relaţie complexă şi chiar complicată, în care personajele principale parcurg o călătorie de (re)cunoaştere grea şi dureroasă, à la Murakami. În legătura dintre Toma şi Ana se pot găsi elemente demne de „Pădurea norvegiană”, în ciuda faptului că nici scriitorul şi nici scenariştii nu au marjat pe o asociere estetică de acest gen, declarând că dacă se identifică asemenea influenţe, ele nu au venit în mod conștient.
Criticile se menţin împărţite: în timp ce unii s-au împiedicat de o structură „prea întortocheată”, care – după ei – ar dăuna chiar dramatismului poveştii, alţii laudă punerea în scenă neliniară, de o cronologie întreruptă, care te duce cu gândul la fluxul memoriei involuntare din romanele secolului al XX-lea (v. Marcel Proust, André Gide sau în literatura română Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ş.a.). Juriul internaţional al celei de-a 67-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin a apreciat în mod deosebit tocmai tehnica de montaj a filmului, răsplătind-o pe Dana Bunescu, regizor de montaj, cu Ursul de Argint pentru contribuţie artistică excepţională. Premiul a fost înmânat de Paul Verhoeven, preşedintele juriului, care a subliniat legătura între montaj şi povestea din film ca formă de „arhitectură dramatică a haosului emoţional”. Dana Bunescu (printre altele cunoscută şi prin contribuţia sa la filmele „Poziţia copilului”, „După dealuri”, „Amintiri din epoca de aur” sau „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”) a primit cu mare naturaleţe şi autenticitate trofeul, reacţia sa sinceră de perplexitate fiind privită de sală şi de jurnalişti ca un moment extrem de emoţionat al ceremoniei de decernare a premiilor.
Se poate vorbi, într-adevăr, de un film „cu greutate”. Ana, mon amour frapează tocmai prin cât de direct prezintă multiple scene de viaţă, despre care deseori nu se vorbeşte public, frapează prin cruda asemănare cu realitatea, care nu, nu este întâmplătoare. Se abordează teme importante, ca dragostea, depresia, dependenţa, relaţii (familiale) disfuncţionale, care se încearcă a fi tratate cu ajutorul religiei/bisericii şi a psihoanalizei. Dar mai mult decât ce ni se spune/arată, contează cum ni se spune/arată, tocmai aici intervenind rolul atât de important al montajului, care contribuie la accentuarea stării de emoţie profundă pe care ţi-o transmite filmul, chiar şi dincolo de istoria complicată a cuplului Ana şi Toma.
Cu „lacrimi de sânge” a renunţat la multe scene bune, interpretate cu trup şi suflet de cei doi actori (Diana Cavallioti şi Mircea Postelnicu: despre ei vom auzi mult timp de acum încolo, cu siguranţă vor fi răsplăţi cu numeroase premii şi elogii pentru performanţa lor artistică), ne-a mărturisit Dana Bunescu la conferinţa de presă, tocmai pentru a păstra nealterat filonul narativ din perspectiva personajului principal masculin – aceasta a fost viziunea regizorală de la care s-a pornit, Netzer mutând astfel focusul social din romanul lui Paul-Bădescu pe un aspect personal, cel al aspiraţiilor şi trăirilor individuale intense.
„Excelent” sau „apăsător” – interpretări deopotrivă valabile – sunt calificative care comentează pelicula de faţă într-un context de festival de film şi nu numai. Cert este că Ana, mon amour nu te poate lăsa indiferent. Unii îl înţeleg poate mai bine ca alţii. Unii l-au trăit. Alţii l-au gândit. Iar probabil cei mai mulţi îl vor simţi…