Călătorie în illo temporeDr.phil. Cătălina Ene Onea 14.10.2016
Angela Gheorghiu pe scena Staatsoper Berlin
„Omul modern se străduieşte să iasă din propria ‚istorie’ şi să trăiască un timp calitativ diferit”, scria Mircea Eliade la jumătatea secolului trecut, numind ca „principale căi de evaziune” în acest sens spectacolul şi lectura. Aceste două preocupări capătă valenţă mitologică, substituind însuşi rolul jucat de mituri în societăţile arhaice, explică Eliade, dacă ţinem cont că ele „utilizează un cu totul alt timp decât ‚durata profană’, un ritm temporal concentrat și rupt în același timp, care, în afara oricărei implicații estetice, provoacă o profundă rezonanță în spectator”, respectiv în cititor.
Cum am ieşit din timp
Am fost nevoită (oare pentru a câta oară?) să îi dau dreptate lui Eliade chiar în timp ce asistam la noua punere în scenă a celebrei opere Tosca de Giacomo Puccini la Staatsoper din Berlin, în regia lui Alvis Hermanis şi cu Angela Gheorghiu în rolul Floriei Tosca (24 septembrie - 2 octombrie 2016). Am simţit parcă pe pielea mea acea „rupere de ritm” despre care ne avertiza Eliade, respectiv puterea spectacolului – ca formă de ‚distracţie’ (a se citi distragere de la viaţa cotidiană, plină uneori de rutină şi banal) – de a ne proiecta în illo tempore, timpul primordial, sacru şi absolut, rupt de conceptul de temporalitate aşa cum o înţelegem noi astăzi, timpul mitului prin excelenţă.
Şarm, naturaleţe, strălucire!
Angela Gheorghiu a impresionat prin simplitatea cu care pare că îşi face rolul (Tosca este unul din rolurile sale de bază, care i-au asigurat consacrarea internaţională încă de la o vârstă fragedă), prin naturaleţea şi şarmul pe care le emană, dar mai ales prin siguranţa vocii sale inconfundabile. Încă din mijlocul actului al doilea, după o arie interpretată cu trăire profundă şi emoţie, a fost răsplătită cu aplauze furtunoase, fiind nevoită să facă o pauză destul de lungă până să îşi poată relua rolul. Artista, căreia fără doar şi poate i se potriveşte descrierea de divă – fără notă ironică însă, ci în adevăratul sens al cuvântului – , este un nume foarte cunoscut şi apreciat în lumea muzicală de la Berlin, la fel ca la New York, Milano, Viena, Paris, Tokyo, Sydney … adică pe tot globul. Chiar şi la metroul berlinez se vorbeşte de Angela Gheorghiu; văzând că aveam programul operei în mână, un domn între două vârste a venit să mă întrebe dacă am fost la spectacolul la care a cântat Angela Gheorghiu. Răspunzându-i afirmativ, m-a privit cu ochi admirativi, dar şi cu o oarecare invidie parcă, şi şi-a luat libertatea să îmi recomande şi alte puneri în scenă actuale ale spectacolului Tosca la Berlin, pentru a avea un termen de comparaţie.
__i_Michael_Volle._Sursa-_Facebook_Angela_Gheorghiu.jpg)
Capul limpede şi inima uşoară!
Angela Gheorghiu s-a completat extraordinar cu tenorul italian Fabio Sartori, interpretul rolului masculin principal, o voce de mare calibru, felicitată la Berlin cu ropote de aplauze şi bătăi de picioare în pardoseală. Seara s-a încheiat cu standing ovations pentru artişti şi cu bucuria sinceră a spectatorilor de a fi fost prezenţi într-o sală de spectacol în care pare că timpul a stat pe loc şi tot ce a contat a fost secunda de armonie în care au fost prinşi ca într-un vârtej artistic. Parcă te simţi purificat după un astfel de spectacol, deseori întinerit, cu capul mai limpede şi inima mai uşoară, îmbogăţit spiritual cu sublim.
Nevoia de re-creare
Spectacole de genul acesta, ca şi lecturile, ne înfrumuseţează viaţa, ne scapă de povara a ceea ce trebuie să facem zi de zi. Standardele lumii în care trăim sunt de multe ori legate de rigori şi obligaţii care nu ţin neapărat de noi, ci de un puls artificial impus al societăţii din care facem parte. Tocmai de aceea, omul zilelor noastre, la fel ca şi omul modern, contemporan lui Eliade, „se simte [adesea] prizonierul meseriei sale și nu mai poate scăpa Timpului”, căutând cu obstinenţă ca „în afara orelor de program să îşi omoare timpul prin diferite distracţii”. Este ca o nevoie, o necesitate a omului mileniului III de a se întoarce la origini, de a se simţi şi el parte integrantă din ‚Marele timp’ al începutului, iar spectacolele şi lectura, la fel ca şi anumite sărbători, profane în aparență, își păstrează încă structura și funcțiile lor mitice: Anul Nou, Sărbătoarea Nașterii unui copil, mutarea în casă nouă, de exemplu – toate acestea „au de-a face cu un íncipit vita nova (repetarea periodică a Creației)”, şi satisfac, cel puţin la nivel personal, dacă nu şi social, acea dorinţa de renovatio, a unui nou început, la care putem fi părtaşi noi înşine.