Despre DragosteDr.phil. Cătălina Ene Onea 14.12.2021
„Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea și dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.“ (1 Corinteni 13:13)
Când ați spus ultima oară Te iubesc? I love you? Ich liebe dich? Ti amo? Te quiero? J'taime? S'agapau? Când ați simțit ultima dată cu adevărat că vi se pogoară cerul în suflet și totul în jur este armonie, încântare, înălțare? Că universul devine mult prea mic pentru senzația mare care vă dă târcoale? Că soarele însuși vă stăruiește în suflet? Că luna cea plină vi se ascunde-n surâs? Că râde chiar și lacul în iarnă înghețat? Când v-ați gândit ultima oară cu adevărat la Dragoste?
Da, Dragoste cu literă mare!
Ce este dragostea?
Știu că e aproape imposibil să scrii despre Dragoste, au încercat-o alții cu mult mai luminați înaintea mea, și cu siguranță o vor face mulți și după mine, căci tentația de a te gândi, de a te întreba, de a încerca la un moment dat propriile-ți răspunsuri despre „iubirea ce rotește sori și stele“ (Dante) este cât se poate de umană și îndreptățită, poate chiar o formă de conștiință de viață, conștiință de sine.
Așa că am decis să îmi aștern și eu aici câteva gânduri despre dragoste într-o lume parcă din ce în ce mai plină de ură și râcă între oameni, câteva cugetări și reflectări despre acest sentiment ca un „strop al cerului picurat în inimile noastre“ (V. Hugo), ca o formă de „extaz“ care parcă „ne scoate din noi înșine“ (Miguel de Unamuno).
„Eu m-am născut ca să iubesc“ (Sofocle)
Filozoful contemporan german Richard David Precht și-a încercat îndrăzneala de a căuta un răspuns la întrebarea Ce este dragostea? într-o carte - adevărat tratat filozofic din anul 2009, Liebe: Ein unordentliches Gefühl (în traducere liberă Dragostea: un sentiment fără ordine), publicată în limba română sub titlul Dragostea. Gene egoiste, chimie sau romantism? (Editura Litera Media Group, 2016). Precht pornește de la noțiuni și exemple de biologie evoluționistă, chimie, anatomie, și ajunge până la concepte de filozofie, antropologie, psihologie, sociologie, gender studies sau studii interculturale, scoțând în evidență sute de exemple și studii de caz menite să facă lumină în labirintul dragostei, cu dorința clară de a afla de unde vine ea, de fapt, respectiv ce vrea de la noi, de ce experimentăm dragostea... Concluzia? Pe cât de fascinant, pe atât de dezamăgitor: nu există un răspuns clar, nu există rețete, nici sfaturi universale, nici măcar experiențe 100% comune. Fiecare organism viu trăiește și simte acest sentiment în felul său, căci fiecare trăire în parte este unică, la fel ca Dragostea însăși. Merită însă citită cartea lui Precht, o atrăgătoare trecere în revistă și totodată o invitație la ne lăsa găsiți de dragoste, de a ne lăsa purtați pe aripile sale, fără să încercăm să controlăm incontrolabilul; să ne bucurăm de fiecare moment, de fiecare trăire, de experiența inegalabilă pe care dragostea ne-o poate oferi, chiar dacă nu ne-o putem mereu explica sau justifica în termenii de noi cunoscuți.
Farmecul care îți umple inima
Eu îmi amintesc și acum de primul meu prieten, băiețelul blonduț care în clasa a patra mi-a cerut prietenia prin telefon, de față cu tatăl meu, care a început instantaneu să râdă: „păi cum, prietenia se cere așa, pur și simplu, de parcă ar fi o carte?“ Îmi aduc aminte și de suferința resimțită când ne-am despărțit în clasa a cincea sau de nostalgia pricinuită de înscrisul lui în oracolul de clasa a șasea: „mi-ai plăcut“. Ne-am reîntâlnit la un moment dat după mai multă vreme, și cum deja anii ne transformaseră în tineri adulți, el mai că nu m-a mai recunoscut. M-am dus spre el cu mare bucurie și i-am dat o îmbrățișare care l-a lăsat paralizat în primă fază, iar eu am bufnit în râs, întrebând cu oarecare ironie: „Cum, nu îți mai recunoști prima iubire?“ De-abia în acel moment mi-a rostit tare și răspicat numele, și cu un gest de nebunie spontană m-a luat în brațe, cerându-și scuze cu emoție că nu mă recunoscuse imediat. Dar nu, nu mi-a cerut din nou prietenia, și nu, nici nu am reluat relația de unde rămăseserăm în clasa a cincea. Privind în urmă cu ochii de acum, îmi dau seama că prin întâlnirea noastră de copii de școală generală nu am creat ceva măreț care să zguduie omenirea; nici măcar nu se poate spune că perioada petrecută împreună ne-a schimbat în vreun fel cursul pe care viața l-ar fi luat oricum, însă gingășia gesturilor împărtășite odinioară și acum întipărite în memorie mă va însoți pentru totdeauna. Iar inocența amintirii lor cred că l-ar convinge chiar și pe Precht de faptul că dragostea e cu mult dincolo de egoismul genelor din biologie! Căci dragostea nu știe de egoism, și nici nu se cuantifică în funcție de gesturile mari pe care le-a produs. Măreția ei vine tocmai din simplitatea unui sentiment pe care nu îl poți nega, pe care nu îl poți re-nega, oricât ai încerca. Ea este însăși măreția lumii care îți umple sufletul prin imaterialitatea sa atât de materială, pe care mulți o înțeleg de-abia după ce nu o mai au ... căci „unde dragoste nu e, nimic nu e“!
„Când dragostea vorbește, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului“ (W. Shakespeare)
De-ale iubirii... Un posibil inventar
Tandrețea unui noapte bună șoptit de mamă la urechea copilului în timp ce acesta alunecă în lumea viselor; duioșia unui „ai grijă de tine“, spus de un tată cu lacrimi în ochi în timp ce își acompaniază fiica spre altar, la nunta acesteia; durerea fără margini a unui copil care își conduce părintele pe ultimul drum; vocea tremurândă a unui băiețel care oferă prima lui floare fetei cu codițe împletite, pe care o vede cea mai frumoasă făptură de pe planeta aceasta, după ce i-au trebuit luni de zile până să-și ia inima în dinți să îi vorbească...
Imaginea celui mai bun prieten, care știi că îți va fi alături la orice oră din zi și din noapte, indiferent de circumstanțe, iar tu ești capabil să faci același lucru pentru el...
Emoția primului „te iubesc“, venit parcă de dincolo de tine și spus persoanei care nu înțelegi ce face cu inima ta; ori surpriza acelui „te iubesc“ auzit în cel mai neașteptat moment posibil, ca de exemplu în timp ce îți cauți mărunțiș să plătești o legătură de pătrunjel la piață, sau când aștepți plictisit la semafor într-o intersecție prăfuită, poate chiar în mijlocul străzii, într-o zi de joi...
Lacrimile de fericire când vezi cum se deschide în fața ta un întreg univers de culori, lumini, sunete de care habar nu aveai, de parcă de-abia atunci începi să trăiești cu adevărat, și totul ți se pare mai bun, mai frumos; dintr-o dată viața ți se desface în mii de nuanțe – un evantai de trăiri transpuse în cuvinte ca o sinestezie care te-a captivat într-o bulă unde parcă totul devine posibil. „Și dacă bula poate fi chiar lumea reală?“, aceasta este întrebarea-ispită care paște la colț de sentiment, o întrebare legitimă, însă cu răspuns diferit pentru fiecare din noi în parte. Uneori bula se transformă în noua realitate îmbrățișată în Da-ul absolut rostit în fața lui Dumnezeu, alteori ea rămâne doar o... bulă, dar efectul ei binefăcător nu este cu nimic mai prejos, din contră, ea îți poate da mai multă încredere în tine însuți, devenind fundalul pe care se clădește mai apoi lumea din exterior, lume pe care o trăiești cu și mai multă bucurie și cu entuziasm – o trambulină, o rampă de lansare, uneori chiar neștiind prea bine încotro, și de cele mai multe ori fără plasă de salvare, un risc care însă vine la pachet cu ceea ce numim Dragoste...
Nerăbdarea întâlnirii, entuziasmul revederii, emoția îmbrățișării, respirația oprită din timpul unui sărut, poezia amintirii, și apoi cealaltă față a monedei – teama, dezamăgirea, tristețea, imposibilitatea de „a scăpa“ de suferință... Cu cât încerci mai mult să uiți pe cineva, cu atât nu faci decât să te gândești și mai abitir la acea persoană, un paradox mult prea bine probat și analizat, ca în exemplul dat de multe ori de pshioterapeuți, pentru a-i face pe pacienți să nu se mai ascundă de propriile temeri prin încercarea de a fugi de ceea ce îi neliniștește: „Dacă îți spun să nu te gândești la un elefant roz, la ce te gândești?“ Elefantul roz e de cele mai multe ori chiar în noi, ni se așează pe inimă și face ca ea să pulseze și mai puternic, dar de-abia când inima are curajul să se dea în leagănul pe care elefantul roz privit în ochi și asumat i-l oferă, de-abia atunci, din vibrațiile produse de legănatul lui, putem simți acei proverbiali fluturi în stomac...
Lacrimile acelea care parcă te fac să smulgi carne din tine când simți că pământul îți alunecă de sub picioare iar lumea nu mai are niciun sens pentru că cel pe care îl iubești nu mai este lângă tine...
Sindromul inimii frânte, cu aceleași simptome ca un infarct miocardic – care în prima fază îi poate păcăli și pe medici, făcându-i să caute cauza organică –, de fapt o somatizare extremă a unor stări sufletești de o gravitate fără margini, resimțite în interior și proiectate în exterior...
Le-am experimentat și eu pe cele mai multe, de la un capăt sau altul al ecuației expeditor-destinatar, emitent-recipient, și pot să spun cu mâna pe inimă că toate îți umplu viața cu experiențe și emoții demne de cele mai premiate filme și romane din lume, senzații, stări, sentimente venite uneori parcă din alte sfere, într-o lecție completă de viață, care te învață să fii Om și să simți că trăiești cu adevărat.
„Câtă vreme iubim, servim la ceva; câtă vreme suntem iubiți de alții, aș spune aproape că suntem indispensabili“ (Robert Louis Stevenson)
Eros-Philia-Storge-Agape
Și așa cum ne dăm seama în timp că există atât de multe forme de dragoste (dragostea părintească, dragostea romantică, de prietenie, dragostea de sine, atât de importantă în relația noastră cu lumea etc.), în limba greacă există chiar cuvinte separate pentru a desemna diferitele tipuri, o marcare lingvistico-filozofică subtilă și profundă care subliniază încă o dată fenomenul atât de complex al Dragostei:
1. Eros (totodată numele zeului iubirii la greci, însuși fiului zeiței Afrodita) denumește dragostea pasională, dorința, iubirea romantică, trupească, o forță de nestăvilit într-ale sentimentelor resimțite la nivel conștient.
2. Philia desemnează prietenia, atracția, loialitatea față de semeni, bucuria de a fi împreună, mereu acompaniate de bună dispoziție și împlinirea de a împărtăși lucruri, emoții și momente cu cei dragi.
3. Storge este afecțiune, atașament, iubirea părintească, tandrețe maternă, o dragoste sigură și necondiționată, ca o legătură organică ce nu poate fi desfăcută.
4. Agape, dragostea vibrantă, universală, manifestată pe verticală, îndreptată către Divinitate, o dragoste holistică, incluzând chiar și iubirea față de vrăjmași. În același timp, agape este și Dragostea lui Dumnezeu pentru om, și respectiv cuvântul folosit de Sfântul Evanghelist Ioan în exprimarea crezului „Dumnezeu este Iubire“.
Iar eu mi-aș permite să mai adaug la această clasificare și acel tip de dragoste deopotrivă suferință și eliberare. A-l „elibera“ pe cel pe care îl iubești cu toată ființa ta, știind că îi poate fi mai bine fără tine... atunci când pui bunăstarea celuilalt pe primul plan, nemaigândindu-te la durerea care îți sfâșie inima; suferința ta nu e atât de importantă precum fericirea sa, pentru că este pentru o cauză nobilă – o formă de jertfă, de exagerat altruism poate, dar care tot de dragoste îți umple sufletul, de dăruire maximă și într-un final de eliberare. Pentru că dragostea este ca un bumerang: emoțiile pe care le lansezi către cineva/ceva se vor întoarce într-un mod sau altul la tine, uneori poate chiar înzecit, iar atunci vei ști dacă să îți mulțumești sau dacă să te corectezi în atitudine, ca în zicala românească atât de adevărată, „bine faci, bine găsești“ – dragoste oferi, dragoste primești.
Astăzi, formula S'agapau se folosește în greaca nouă în limbajul curent, pentru a spune „te iubesc“ în orice fel de context legat de dragoste, atât între iubiți, cât și între prieteni, părinți și copii, inclusiv ca exprimare a altor forme de afecțiune, iată, cu un termen derivat din agape, acea iubire divină, matură, rațională, ca o forma supremă de dragoste, am putea spune. A mărturisi, deci, S'agapau s-ar putea traduce prin complimentul cel mai mare pe care i-l poți face cuiva, combinând într-o singură suflare minte, trup și suflet.
„Te iubesc pentru că nu știu altă cale...“ (Pablo Neruda)
Poezia unui sentiment universal
Spus sincer și izvorât din recunoașterea sentimentul pur și netrucat care îți ia cu asalt întreaga ființă în armonia totală a simțurilor, ca într-o simfonie de emoții sinestezice, un simplu „te iubesc“ poate fi cadoul cel mai de preț pe care îl faci cuiva: oferi și te oferi cu totul. Dar ce spun eu „simplu“? Căci nu e nimic simplu când vine vorba de dragoste. Nimic. Nada. Niente. Nichts. Nothing.
Indiferent de epocă, spațiu cultural sau limbă, mărturisirea iubirii prin cuvinte, gesturi, emoții sau gânduri înțelese, senzații împăcate cu ele însele, a fost întotdeauna unul din momentele-cheie ale existenței umane. În Antichitate, dragostea Elenei pentru Paris a servit drept cauză pentru ceea ce avea să devină unul din cele mai celebre războaie ale tuturor timpurilor, Războiul troian. În perioada Evului Mediu, cavalerii participau la turniruri pentru femeia pe care o iubeau, în timp ce poeții cu diferite nume, Minnesänger, trubaduri, trouver ș.a. erau capabili să își riște viața doar pentru a-i cânta un vers și fura o privire domniței de viță nobilă pe care o iubeau iremediabil, în ciuda faptului că nu puteau fi niciodată împreună. În Epoca Modernă își au originea cele mai multe opere de artă, texte literare, piese muzicale, filme sau opere de teatru bazate pe tema iubirii ș.a.m.d.
Și cred că dacă ar fi să căutăm un numitor comun între timpuri, contexte socio-istorice și stiluri de viață în aparență fără legătură, am putea spune că dragostea a fost și va rămâne acel ceva care intrigă și fascinează, ațâță și hipnotizează, stârnește interesul și acționează la toate vârstele, categoriile sociale, sau sentimentale. A simți dragostea este ceva unic, care te poate înălța în paradisul trăirilor sau coborî în abisul dureroaselor angoase fără de leac. Dar odată experimentat fiorul dragostei (în oricare formă a sa, nu doar în varianta romantică), nu mai există cale de întoarcere. Întreaga existență va sta sub semnul marelui D., căci „a iubi este ceva grav şi, mai ales, este definitiv“ (G. Enescu), iar sufletul atins de miracolul dragostei adevărate, devine un suflet protejat de un înger păzitor pe care însăși dragostea îl naște și îl ocrotește ocrotind-o.
„Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.“ (1 Corinteni 13:4-7)