Eminescu, Enescu, Beethoven, CroitoruDr.phil. Cătălina Ene Onea 21.01.2019
Concert-pemieră absolută pe scena Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești de Ziua Culturii Naționale 2019
Despre Gabriel Croitoru se scrie în mod constant cu titlul de „cel mai important violonist al generației sale”. Este cunoscut și omagiat cu aplauze furtunoase pe cele mai sonore scene ale lumii, a fost numit cetățean de onoare al orașului Ploiești și are în prezent o carieră de succes ca solist concertist al Orchestrelor și Corurilor Radio, solist membru (vioara I) al Cvartetului de Stat Transilvan al Filarmonicii din Cluj-Napoca și profesor la Universitatea de Muzică din București, fiind des chemat ca membru în juriu la multe concursuri naționale și internaționale. Iar de mai bine de 30 de ani este angajat ca solist permanent al Filarmonicii ”Paul Constantinescu” din Ploiești, acest statut putând fi considerat constanta unui parcurs și a unui palmares impresionat. Însă nimic nu se compară parcă cu senzația de naturalețe pe care ți-o lasă Gabriel Croitoru atunci când îți vorbește despre muzică. Transmite cumva prin fiecare frază, prin fiecare idee articulată că muzica… e viața sa, sub diferite forme.
”Nicăieri ca acasă!”
L-am reîntâlnit pe maestru în data de 15 ianuarie a.c., cu ocazia concertului omagial oferit de acesta alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii ploieștene (dirijor Ovidiu Bălan) de Ziua Culturii Naționale, o sărbătoare pe care violonistul o marchează adesea prin concerte speciale. „Cred că prima dată am cântat de 15 ianuarie la Moscova, culmea (râde), la un eveniment organizat de Ambasada de acolo, pe vremea când ambasadorul nostru în Rusia era cosmonautul Dumitru Prunariu”. Așa a început dialogul nostru, care s-a transformat rapid într-o discuție firească despre muzică și cultură, o plăcută întâlnire desfășurată într-o zi cu ninsoare, dar într-un cadru cald și primitor, pus la dispoziție cu porțile deschise de Filarmonica din Ploiești, care ne-a așteptat – cum rar am întâlnit personal la un interviu stabilit direct prin conducerea instituției – cu ceai, cafea, bomboane, muzică de jazz pe fundal, dar mai ales cu mult suflet, dragoste resimțită prin atenția mare pusă în micile detalii. Mi s-a întărit încă o dată cu această ocazie convingerea că nicăieri nu e ca acasă, iar sufletul, întors parcă la origini, vibrează în ton cu notele de poezie muzicală.
”O premieră absolută pentru România”
Un program integral Beethoven, „o premieră absolută pentru România”, acesta a fost cadoul oferit publicului ploieștean de Maestrul Croitoru alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii la ceas aniversar, la 169 de ani de la nașterea lui Eminescu, un program construit în jurul Sonatei Kreutzer, într-un aranjament pentru vioară și orchestră realizat de dirijorul Mircea Luculescu, el însuși în sală, prezentat la Ploiești pentru prima oară pe o scenă românească. „Lumea bună susține că Sonata Kreutzer este cea mai complexă sonată din cele 10 pentru pian și vioară ale lui Beethoven”, subliniază Gabriel Croitoru, opinie pe care și el o împărtășește, considerând-o chiar sonata cel mai bine „reprezentată din punct de vedere muzical pentru ambele instrumente”. „Sonata Kreutzer, sonată dedicată muzicianului Rudolph Kreutzer, celebru în acea epocă, e una din cele mai cunoscute de la Beethoven, și totodată una dintre lucrările de referință alături de Concertul de vioară sau Concertul de pian”, a motivat Croitoru alegerea acestei piese pentru Concertul dedicat Zilei Culturii Naționale, publicul ploieștean apreciind-o acum și în noua versiune prezentată.
”Nu ai unde să te ascunzi!”
Deși refuză să vorbească într-un mod categoric despre un anume compozitor preferat, pentru că „nu toate compozițiile scrise de același om sunt la fel de reușite”, și ar putea face mai degrabă o selecție a lucrărilor preferate decât a compozitorilor, Croitoru recunoaște totuși că Beethoven este unul din compozitorii pe care îi preferă, pentru că recunoaște la el o „anume scriitură”, „un stil aparte de a compune; toate lucrările lui sunt reprezentative pentru felul în care a compus”. În plus, „în toată muzica lui Beethoven se vede dragostea pentru muzică și pentru interpret. La Beethoven, ca și la Mozart, este foarte bine pus în valoare instrumentul solistic, și practic în orice lucrare a acestor titani ai compoziției ești descoperit permanent ca interpret. Instrumentul solist nu are nicio șansă să fie acoperit vreodată, nu ai cum să te ascunzi nicăieri, ești așa cum te-a făcut mama natură, în fața tuturor.”
Transfer de viață
Un „stimulent” în acest sens este pentru Gabriel Croitoru vioara Joseph Guarnerius – Cathedral, în utilizarea căreia se află din anul 2008, printr-un contract de comodat cu Muzeul Național George Enescu. Este vorba de un instrument realizat de celebrii lutieri cremonezi în anul 1730, care i-a aparținut cândva marelui George Enescu, Croitoru fiind după o perioadă de 50 de ani de „tăcere” singurul muzician care a mai cântat pe acest instrument. „Cum e să ai grijă de vioara lui George Enescu?”, l-am întrebat pe maestru. „E o șansă pe care ți-o oferă viața, de a fi unul din puținii din lume care să cânte la un asemenea instrument celebru”, mi-a răspuns, vorbindu-mi totodată și despre „bucuria de a cânta pe un asemenea instrument”, în primul rând pentru că „instrumentele trebuie cântate; lemnul, oricât ar fi de vechi și bine lucrat, dacă nu e cântat, își pierde din calitățile sonore”. Și mai mult de atât, în timp „se creează o simbioză între interpret și instrument. Cunoști toate dedesubturile instrumentului și le poți specula, și invers, instrumentul îți răspunde la cerințe așa cum l-ai obișnuit. Există o comuniune între această bucățică de lemn și cel care cânta pe ea”, atenționează Croitoru… ceea ce în cazul de față ar putea atrage cu sine și anumite comparații venite din exterior, de genul cum sună vioara în mâinile Croitoru față de Enescu? Un risc sau poate o provocare muzicală suplimentară? Cert este că se poate vorbi la acest capitol de un transfer de viață și de suflet de la interpret la instrument, căci în cele din urmă nu vibrează doar lemnul, ci și sufletul celui ce îl manevrează.
Un destin privilegiat
Alături de Croitoru String Virtuosi, orchestră de cameră înființată de Gabriel Croitoru cu foști studenți de la Conservator, și de fiica sa, tânăra violonistă Simina Croitoru, artistul a desfășurat în Anul Centenar turneul Un secol de muzică tradițională românească (un periplu muzical care va fi reluat și anul acesta prin noi orașe), imprimând totodată și un CD cu piese tradiționale românești celebre, interpretate în premieră în versiune de vioară cu orchestră de cameră. Cât despre colaborarea cu fiica sa, ne spune că aceasta decurge foarte bine, bazându-se pe un stil comun, pe care îl dezvoltă mai departe împreună.
{qallqry:268}
Născut în zodia leului (20 august 1965), Croitoru mărturisește că se recunoaște de multe ori în caracteristicile zodiei, apreciind că astrele i-au fost favorabile de-a lungul timpului. „Recunosc că am avut un traiect muzical cu succes de-a lungul vieții, întotdeauna am fost perceput ca un lider al generației, dar asta nu m-a făcut nici să mă umflu în pene, nici să mă culc pe o ureche. Pur și simplu ne facem treaba așa cum putem, la nivelul pe care îl avem, scopul fiind acela să prezentăm publicului cât mai multe lucrări și să avem deschidere.”
„Se creează o simbioză între interpret și instrument. Cunoști toate dedesubturile instrumentului și le poți specula, și invers, instrumentul îți răspunde la cerințe așa cum l-ai obișnuit. Există o comuniune între această bucățică de lemn și cel care cânta pe ea” (Gabriel Croitoru)