Filme, filme, filme! (I)Dr.phil. Cătălina Ene Onea 24.11.2025
Festivalul de Film de la San Sebastian
(cu o oprire în Barcelona, la cel mai bun restaurant flamenco din lume, Tablao Cordobes)
Am avut parte de o toamnă plină de filme! În septembrie am ajuns pentru prima dată la San Sebastian, în nordul Spaniei, cu acreditare de presă la Festivalul Internațional de Film, anul acesta la a 73-a ediție. Iar la început de noiembrie am fost, ca în fiecare an, la Festivalul de Film de la Cottbus, unul din cele mai mari festivaluri din lume dedicate cinematografiei din Europa de Sud-Est, ajuns acum la ediția cu numărul 35. În ambele locuri am văzut filme demne de menționat, am participat la evenimente interculturale, am cunoscut oameni amabili, mi-am făcut chiar noi prieteni, și, firește, am întâlnit și cineaști români, cu care am avut ocazia să stau puțin de vorbă, ca să aflu câte ceva despre cariera și proiectele lor. Acest material le este dedicat acestor persoane, care mi-au făcut mai frumoasă participarea la Festivalurile de film și au dat o notă de savoare în plus șederii mele acolo.
Cel mai bun tablao flamenco din lume
Voi începe prin a menționa echipa minunată de la „Tablao Cordobes” din Barcelona (pe care l-am cunoscut în escala făcută în drumul meu de la Berlin la San Sebastian), declarat deja pentru a doua oară la rând Cel mai bun Tablao Flamenco din lume. Și pe bună dreptate! În ciclul aniversar de spectacole marcând 55 de ani de la înființarea localului, se prezintă zilnic două sau chiar spectacole de flamenco reunind unele din cele mai mari nume din Spania la ora actuală, printre care și Águeda Saavedra sau Barullo, pe care am avut bucuria să îi văd dansând în seara zilei de 15 septembrie a.c., când alături de prietena mea Montse Cots am acceptat invitația venită din partea localului la Dinner&Show, într-o locație absolut superbă, chiar în inima Barcelonei, pe Rambla, care te lasă cu gura căscată. Fusesem anul trecut în El Duende, localul mai mic al celor de la Cordobes (Rambla 33), o scenă intimă și primitoare, despre care am scris deja într-un articol anterior, iar acum descoperirea sălii mari din Cordobes și conceptul de cină tradițională de dinaintea show-ului a venit ca o completare firească și foarte apreciată. Căci pe lângă spectacolul de muzică și dans de pe scenă, cu siguranță unul din cele mai intense pe care le-am văzut vreodată în Spania, este nevoie de o echipă extrem de bine pregătită și organizată și în spatele scenei, pentru a asigura buna desfășurare a evenimentelor și satisfacția personală a fiecărui vizitator, o misiune deloc ușoară în contextul unui public internațional, venit din toate colțurile lumii, cu diferite așteptări sau chiar pretenții. Dar managerul de sală Esteban reușește, alături de echipa lui, să aducă un zâmbet pe fața tuturor și să ofere o completare extraordinară show-ului în sine printr-un serviciu impecabil. De neratat, așadar, un spectacol la Cordobes în următoarea vizită la Barcelona! Veți avea parte de o experiență care lasă lumea de afară să pălească, în timp ce sufletul arde în ton cu ritmul muzicii pe fundal de „taconeo” flamenco!
Zinemaldia, ziua cu cele patru anotimpuri, pintxos și txakoli
De la Barcelona am zburat mai departe la San Sebastian, aflându-mă pentru prima oară în Golful Biscaia, în Țara Bascilor. Un verde absolut ireal frapează de la prima imagine care ți se fixează pe retină după aterizare, o culoare proaspătă și vibrantă, mult diferită de peisajul mai arid din partea de sud a Spaniei, datorată unui alt tip de climă, în vecinătatea Atlanticului. Chiar am trăit pe pielea mea „o zi cu patru anotimpuri”, așa cum au avertizat moderatoarele galei de deschidere a festivalului, actrițele Silvia Abril, Toni Acosta și Itziar Ituño, în cadrul căreia producătoarea Esther García a primit Premiul Donostia.
Zinemaldia (denumirea oficială a festivalului în limba bască), este unul din cele mai mari festivaluri din Spania, și se desfășoară, cu siguranță, într-una din cele mai frumoase culise pentru un festival de film. Pe parcursul a 9 zile, timpul pulsează altfel pe fundal de pintxos și txakoli (tapas și vin tipic din regiune), fie în orașul vechi, atestat documentar încă din secolul al XII-lea, ori în portul de ambarcațiuni mici, sau pe malul apei, în apropiere de sculpturile de metal ale lui Eduardo Chillida, – pe care mi le-a prezentat cu entuziasm și multă pricepere, „ghidul” meu Carlos Minodo, jurnalist de Donisti (numele orașului în limba bască), cel care a înființat magazinul de cinema Donostilandia. Dintre ineditele sculpturi, cea mai cunoscută poartă numele de „Pieptănul vântului” (Peine del Viento) și creează cadrul perfect pentru imagini absolut spectaculoase, în care marea se izbește de structura metalică, spărgându-se într-o spumă care umple văzduhul de particule de apă și generând mici curcubeie atunci când soarele mângâie peisajul.
Staruri, Scoica de Aur, premii și distincții
De imagini spectaculoase am avut parte, de altfel, în fiecare zi în drumul meu spre Kursaal, sediul central al festivalului, unde au loc cele mai multe premiere de covor roșu și proiecții de film, precum și conferințele de presă. Am regăsit acolo și câțiva colegi jurnaliști pe care îi știam de la Berlinală, și am avut șansa să primesc și microfonul Festivalului la mai multe conferințe de presă. Am intrat astfel în dialog direct cu Juliette Binoche, Agnieszka Holland, Julio Medem ș.a., m-am bucurat să îi cunosc și să fac fotografii cu Angelina Jolie, Peter Kurth, Katharina Stark, precum și cu Asier Altuna, Joseba Uribe și multe alte stele ale cinematografiei locale la Gala dedicată filmului din Țara Bascilor.
Premiul onorific al Festivalului de la San Sebastian i-a revenit anul acesta actriței de la Hollywood, Jennifer Lawrence, ceremonia de decernare având loc în cadrul Galei de închidere a festivalului, când s-au anunțat și premiile pentru peliculele intrate în competiția oficială a celei de-a 73-a ediții, decise de un juriu internațional, prezidat de J. A. Bayona. Marele câștigător a fost filmul „Los Domingos” al regizoarei spaniole Alauda Ruiz de Azúa, o coproducție Spania-Franța, tematizând un subiect delicat, și pare că foarte prezent în Spania la ora actuală, după cum comentau mai toți jurnaliștii spanioli pe care i-am întâlnit, mulți dintre ei bănuind chiar după proiecția filmului că are șanse la Marele Trofeu, Concha de Oro (Scoica de Aur). Lista completă a premiilor și a celorlați câștigători (în mare parte de limbă spaniolă), poate fi accesată pe pagina oficială
https://www.sansebastianfestival.com/2025/awards_and_jury_members/1/22328/in
Un român câștigător
Spre surprinderea mea, nu am regăsit în programul Festivalului multe nume românești. Doar pe Gabriel Șandru, regizor de imagine, l-am întâlnit la premiera filmului „Las Corrientes” (r. Milagros Mumenthaler, Elveția-Argentina, 2025), care a obținut premiul televiziunii spaniole RTVE - Another Look Award. Născut la Vatra Dornei în 1974, Gabriel a plecat de mic din România, împreună cu familia lui. Nu a mai vorbit limba română după plecarea din România; a trăit o perioadă în Germania, iar acum s-a stabilit la Zürich, în Elevția. Este deja la a treia colaborare cu regizoarea argentiniană Milagros Mumenthaler, și se bucură de diverse colaborări în plan internațional, i-ar plăcea însă să aibă mai mult contact și cu lumea cinematografiei din România, despre care vorbește cu multă admirație. Își amintește cu mare plăcere de anul de studiu de la UNATC, în care a învățat foarte mult, după cum însuși recunoaște, având șansa să participe la cursuri special gândite pentru regia de imagine, și nu doar la cursuri generale de regie de film, ca la Facultatea din Zürich. Și chiar se vede ceva din școala românească în modul de așezare a camerei sau a cadrelor lungi, cu detalii personale, pe care le putem observa și în filmul „Las Corrientes”.
Locuri pline de farmec și oameni cu suflet mare
Am încercat să îmbin programul cu multe ore petrecute în cinema sau în sala de presă, cu evenimente de networking pentru jurnaliști/ reprezentanți din industria de film și cu scurte plimbări în aer liber, pentru a descoperi mai bine superbul oraș înfiițat de Regele de Navara în secolul al XI-lea și patronat de Sfântul Sebastian/ San Sebastian, numit și Don Sebastian, ceea ce prin diferite transformări fonetice, în timp a ajuns să fie cunoscut în eureska/basca, limba locală, ca Donosti/ Donostia.
Am avut norocul să găsesc o pensiune accesibilă chiar în „buricul târgului”, Hostal Bahía, (prețurile explodează exponențial în perioada Festivalului), chiar lângă Playa de Concha, cea mai frumoasă plajă a orașului, unde se află și clubul Bataplán, un local cu peste 40 de ani de tradiție, nominalizat de curând la titlul de cel mai bun club din Spania, și un punct central în întâlnirile din afara cinematografelor și sălilor de evenimente ale Zinemaldi, unde au loc cele mai apreciate petreceri de covor roșu. Am avut bucuria să ajung de mai multe ori acolo, alături de noii mei prieteni Emma și Vicente Sánchez, de la Nueva Tribuna din Madrid, să îl cunosc astfel pe Diego Montenegro (din familia Montenegro-Sabadell, cea care deține și gestionează localul) și să putem face un interviu în care am povestit despre secretele din spatele petrecerilor perfecte à la Bataplan. Interviul a fost realizat în limba spaniolă și se poate citi aici: https://donostilandia.com/la-hosteleria-es-vocacional-o-es-ocasional/
Și tot lângă hotelul meu am dat peste un alt spațiu minunat, micul restaurant cu specific local, Ondartza, condus cu pricepere de Marcia, și de fratele ei Juan la bucătărie, un loc pe care mulți localnici îl consideră o a doua casă în pauzele mici și dese de pintxos și aperitivo. Am cunoscut acolo o mulțime de oameni cu suflet mare, care încă de la prima întâlnire mi-au oferit nu numai sfaturi excelente pentru șederea mea la San Sebastian, dar și șansa de a degusta multe produse tradiționale, făcute în casă, fapt pentru care Țara Bascilor este atât de cunoscută. N-am să uit niciodată cum, la întrebarea mea, unde se poate mânca o tarta de queso autentică, Puri mi-a oferit porția pe care tocmai o primise special de la fiica ei, Arantxa, câștigătoare de două ori a concursului de cea mai bună tortilla de patata! Am fost apoi invitată să îi vizitez pe Arantxa și Iker în restaurantul lor Izarraitz (Calle de Prim 4) și am petrecut acolo o seară de neuitat, nu numai cu mâncare excepțională și txakoli de cea mai bună calitate, dar și cu voie bună, muzică, râsete și sincere momente de fericire, alături de întreaga echipă a restaurantului și de producătorul de filme cu focus culinar, Pedro Peira din Madrid. Și toate acestea la inițiativa lui Francy, din Honduras, care încă de la primul contact m-a adoptat ca „prietena ei, jurnalista din Germania care face un reportaj despre San Sebastian”, și a ținut să îmi prezinte cât mai mulți oameni ai locului, care fac din restaurantul Ondartza o mare familie. Am dansat acolo salsa și merengue cu Giovanni și Aura, într-o după-masă de marți, în drum spre o conferință de presă de la Festival, pentru că Francy le spusese că îmi place să dansez, iar ei au vrut să îmi facă o surpriză. I-am cunoscut pe Ryan, jucător de rugby și baschet cu dizabilități, cu o poveste de viață foarte emoționantă, pe Marlon (și pe mama lui) din Nicaragua, care lucrează la celebrul hotel Maria Cristina, unde sunt găzduite toate vedetele din Festivalul de Film, sau pe Capi Juan, fost căpitan de marină, care a lucrat și în România și și-a amintit imediat de prietenul său din Constanța, căpitanul Ion Jurcă, acum stabilit în Spania, pe care l-a și sunat și mi l-a dat la telefon, ca să îi facă bucuria de a vorbi din nou limba română. Și culmea, răposata soție a lui Ion Jurcă, era chiar de lângă Ploiești!
Rețete și planuri pentru viitor
A rămas neîndeplinită promisiunea de a pregăti împreună un marmitako (tocăniță tradițională de ton) la una din întâlnirile de la societatea culinară a lui Ryan sau a lui Capi Juan, dar cu siguranță vom ajunge și acolo cu proxima ocazie! Am probat între timp pentru prima dată mâncare din Honduras, pregătită de Francy chiar la ea acasă, pe ritm de bachata, și am primit în dar rețeta renumitei tarte de brânză donostiene, pe care am și încercat-o la întoarcerea la Barcelona, acasă la Montse, alături de Mara Mihăescu, producător de film și masterandă la ESCAC, Facultatea de film din Barcelona, continuând astfel discuțiile despre filme. Numai amintirea gustului îmi lasă gura apă, iar bucuria împărtășirii momentului este dublă!
În ziua întoarcerii mele la Barcelona, Francy mi-a pregătit un prânz de rămas bun, cu pește și fructe de mare, iar când așteptam taxiul spre aeroport, am coborât încă o dată în Ondartza, aproape de Hotel Convento San Martin (cu o capelă în mijlocul lounge-ului de la intrare!) și de Bar Hollywood (local emblematic pentru viața de noapte în Donosti), unde parcă mă așteptau toți noii mei prieteni, ca să îmi ureze drum bun, și să mă invite să revin la San Sebastian, oferindu-mi chiar găzduire la ei acasă... Mi-a făcut mai ușoară despărțirea de locurile acestea minunate și de oamenii cu suflet mare stewardesa Olivia din cursa Vueling spre Barcelona, care m-a primit în avion cu un zâmbet larg și foarte amabil, și mi-a oferit gheață și ciocolată când colega ei neatentă m-a călcat peste picior cu căruciorul de băuturi și a plecat mai departe fără să își ceară scuze...
M-am întors încărcată de impresii excelente, de dorința clară de a reveni la Donosti și de bucuria unor întâlniri care cu siguranță îmi vor rămâne în suflet pentru toată viața! Experiența primului meu Festival de Film la San Sebastian mi-a arătat încă o dată că viața poate fi și altfel: în ciuda problemelor de ordin politic-social, în ciuda vremii extrem de capricioase, în ciuda dificultăților personale, în Donosti tronează ospitalitatea și bucuria clipei trăite sincer alături de prieteni pe care ți-i faci cât ai zice...osasuna (noroc în euskera).