Îmbrățișări ... la distanțăDr.phil. Cătălina Ene Onea 14.12.2020
O îmbrățișare de doar 20 de secunde duce la secretarea în corp a oxitocinei și a dopaminei, substanțe responsabile pentru starea de bine și dătătoare de bună dispoziție. Oxitocina, supranumită și hormonul dragostei, este produsă în glanda hipofiză și îmbunătățește calitatea somnului, stimulând și întărind sistemul imunitar prin reducerea sau chiar neutralizarea hormonilor de stres, respectiv prin reglarea ritmului cardiac. Un studiu efectuat la Universitatea Carolina de Nord a demonstrat că nivelul cortizolului, hormon secretat de glandele suprarenale în condiții de stres puternic, asociat cu creșterea tensiunii arteriale și a nivelului de zahăr din sânge, a scăzut semnificativ atunci când participanții la studiu s-au îmbrățișat pentru 20 de secunde sau mai mult.
Îmbrățișări interzise
„Cel puțin opt îmbrățișări pe zi, pentru a fi mai fericiți și pentru a ne bucura de relații mai bune”, recomandă Paul Zak, expert mondial în oxitocină. Iar psihologul și pastorul american Kevin Zaborney, după ce a studiat efectele benefice ale îmbrățișărilor, ferm convins că acestea reprezintă, de fapt, o formă de exprimare frumoasă și sănătoasă care ajută relațiile interumane în general, a inițiat în 1986 o „Zi națională a îmbrățișărilor” în SUA, sărbătoare celebrată între timp în întreaga lume. Ziua Mondială a Îmbrățișărilor se serbează an de an pe 26 ianuarie, sub devize ca „Îmbrăţişarea este ca o strângere de mână venită din inimă” sau „Uneori, o îmbrăţişare e tot ceea ce îţi trebuie pentru a te simţi mai bine”…
Dar ce ne facem acum, când în realitatea pe care o trăim zi de zi există inclusiv semne cu „Stop îmbrățișările”? Când chiar și o simplă strângere de mână este privită ca o invadare a intimității? Când copiii preșcolari desenează cu cretă pe asfalt oameni aflați la distanța regulamentară de 2 m? Îmi povestește prietena mea Laura, colegă de generație, cu care am împărtășit atât de multe momente frumoase (acum posibile doar în amintire), precum ore de dans sau peripluri prin localuri spaniole de tapas – activități cu potențial mare de risc și chiar periculoase, fiindcă ar implica o apropiere fizică mult prea mare, din perspectiva actuală –, îmi povestește cu tristețe, cum fetița ei de 6 ani crește cu mască, cu teme precum lockdown sau distanțare socială, și nu în ultimul rând cu dorul de prietenii și colegii ei, cu care momentan nu mai are voie să se joace. Copii cu mască vedem la Berlin chiar și desenați pe un panou menit să le atragă atenția conducătorilor auto să reducă viteza în apropierea școlilor (campanie a unui post de radio local).
Cum să ne mai bucurăm?
Ce facem, deci, când apropierea fizică nu mai este o opțiune? Când și cele mai scurte atingeri sunt, rând pe rând, de spălat bine cu săpun, în timp ce cântăm de două ori Happy birthday și apoi sigilăm pelicula de protecție cu soluție antibacteriană și antivirală? Cum să ne mai putem bucura de îmbrățișări și de beneficiile lor în astfel de condiții? Poate că o soluție ar fi să încercăm să ne îndreptăm atenția asupra unor altfel de forme de … îmbrățișare, venite din stârnirea bucuriei simțurilor care nu necesită neapărat apropierea fizică pentru a ne crea endorfine sau pentru a accelera secreția de oxitocină și serotonină.
Dacă în aceste vremuri, triste și cumva singuratice, răsfoirea unui album cu fotografii de vacanță, de exemplu, în care ne revedem punând mâna pe obiective turistice în toate colțurile lumii sau degustând fructe exotice și arome din cele mai fine, le poate produce unora mai degrabă nostalgie și melancolie, eventual chiar și un sentiment de frustrare, generat de gândul la improbabilitatea sau chiar imposibilitatea de a retrăi momente similare prea curând, auzul unui cântec, de pildă, sau poate vizionarea unui film, sau o oră de aromo-terapie, în fine, activități bazate mai puțin pe simțul tactil, și mai mult pe activarea celorlalte simțuri, ar avea potențial să funcționeze acum ca un de balsam pe gâtul răgușit al timpurilor bolnăvicioase pe care le trăim. Un transfer al simțurilor, așadar, din tactil în auz, văz sau miros – o sinestezie a emoțiilor, cu accent pe simțurile care ne lasă să ne bucurăm și… (de) la distanță.
Un refugiu la îndemână
Nu e de mirare că, mai nou, artiștii ambulanți, în special muzicienii stradali, cei care poate în trecut nu primeau prea mare atenție, reușesc acum să capteze în jurul lor pâlcuri de oameni, care chiar și cu distanță unul față de celălalt, se opresc din drumul și goana lor (de multe ori spre nimic), pentru a își trage puțin sufletul la auzul ultimilor artiști ale căror acorduri nu au fost (încă) frânte de închiderea sălilor de spectacole; sau poate se opresc pentru a-și asculta chiar propriul suflet reacționând la îmbrățișarea auditivă oferită de muzica de sub cerul liber trezind acum la viață toate simțurile din corpurile lor în amorțire.
O îmbrățișare în plan audio am primit și eu de curând de la un prieten mai vechi din Anglia, cu care pierdusem de ceva vreme legătura. Se mutase la un moment dat în Spania și începuse să cânte într-un cor din Barcelona, urmându-și astfel visul din copilărie, acela de a cânta. Apoi, dintr-odată lumea s-a schimbat… și nevoit să se întoarcă în țara natală, a început să-și vadă visul îndepărtându-se din ce în ce mai mult. Iar cum nu prea mai există coruri și nici cântatul de unul singur nu e tocmai pe lista activităților încurajate în AD 2020, Ben și-a căutat o formă alternativă care să-i ofere posibilitatea să își exerseze totuși vocea și în continuare; și a început să citească poezie cu voce tare, să recite versuri din cele mai variate – întâi doar pentru el, apoi pentru prieteni și familie, iar în cele din urmă pentru întreaga lume. Așa s-a născut proiectul Ben Reads Poetry, astăzi ușor de accesat pe Instagram și YouTube. Și ce surpriză frumoasă mi-a făcut Ben recitând chiar și una din poeziile mele!
În așteptarea îmbrățișărilor reale
I-a plăcut atât de mult să recite poezie, încât a început chiar el însuși să scrie, nu doar lucrându-și vocea cu care ne mângâie urechile, ci găsindu-și astfel și vocea interioară. O voce care te îmbrățișează cu emoție poetică din stiluri diferite, care te îmbie să pui puțin pauză la rutină și stres, pentru a te cufunda în universul versurilor, în lumea poeziei, unde totul este posibil, accesibil și atât de real, încât te face să te întrebi dacă nu cumva noi trăim ca simple umbre ale celor ce suntem în realitate, iar această lume pe care o numim realitatea noastră nu e decât o copie în reflexie neclară a unui univers de dincolo – oare avea dreptate Platon în „Peștera”?
Vocea lui Ben W. Smith se transpune într-o punte către o lume nouă, o lume paralelă, o lume înaltă și plină de culoare, de sunet și arome fine – lumea care sălășluia dintotdeauna în interiorul nostru, poate chiar fără să știm de ea, lumea în care ne regăsim, de fapt, noi pe noi înșine. Lumea esenței pe care doar poezia o poate scoate la iveală, ca o îmbrățișare totală pe care ne-o dăruim chiar nouă, spre bucuria stropilor de oxitocină din celulele noastre, readuși astfel la viață, revigorați pentru a ne revigora la rândul lor și pe noi.
Împărtășesc aici cu dumneavoastră această îmbrățișare a cuvintelor, a sunetelor și a simțurilor, și îmi doresc ca fiecare să își poată găsi formele personale de îmbrățișare la distanță, și să se bucure din suflet de ele, până când cunoscutele îmbrățișări în old fashion style vor fi din nou încurajate…
https://www.youtube.com/watch?v=9X-isGpNMbA
Ben Reads Poetry : Cătălina Ene Onea – “postulate”