Interviu cu atleta Alina Rotaru, medaliată cu aur la Universiada de la TaipeiDr.phil. Cătălina Ene Onea 11.09.2017

Drăguță, zâmbitoare și modestă, așa am descoperit-o pe Alina Rotaru încă de la prima noastră întâlnire, la celebra competiție de atletism ISTAF pe Olympiastadion Berlin, în septembrie 2016. Am păstrat de atunci legătura și am ajuns să cunosc în ea un om de valoare, corect și muncitor, preocupat de a se desăvârși pe calea aleasă și fără teama de a-și atinge limitele, în drumul spre autodepășire. Multipla campioană națională a României la săritura în lungime, legitimată în prezent la CSM București, se antrenează de trei ani în Germania, la Stuttgart, și a reușit anul acesta cea mai mare performanță a carierei până la ora actuală – medalia de aur la Campionatul Mondial Universitar de la Taipei. Printre multiplele conferințe de presă, invitațiile la emisiuni radio și TV, evenimente de gală și alte întâlniri obligatorii ce au urmat revenirii campioanei în țară, Alina și-a făcut timp să ne răspundă și nouă la câteva întrebări. Am stat de vorbă cu medalia la vedere, am povestit și ne-am simțit foarte bine în preajma unei tinere cu care România este datoare să se mândrească.

Alina, în primul rând felicitări! Ne bucurăm cu și pentru tine și sperăm ca medalia de aur de la Taipei să fie doar prima dintr-o lungă colecție de medalii de aur pe plan internațional!

Vă mulțumesc!

E foarte frumos să ai rezultate la nivel înalt, dar multă lume nu se gândește, poate, că drumul spre performanță e un drum lung și greu… Povestește-ne puțin despre începuturile tale ca sportiv.

Când aveam 5 ani am văzut-o într-o reclamă la apă minerală pe marea atletă Gabriela Szabo, și atunci le-am spus părinților mei că vreau sa fac atletism, să ajung să alerg ca ea. Mai întâi am făcut dansuri sportive, ceea ce mi-a plăcut mult, dar din cauză ca eram prea înaltă pentru vârsta mea, cu greu puteam găsi un partener, și a trebuit să renunț. Așa că la 7 ani, părinții m-au dus în sfârșit la atletism, pe stadionul Dinamo. M-am antrenat mai întâi cu profesorul Cristian Ivan și apoi cu fiica lui, Mădălina, o profesoară perfectă pentru copii și juniori (toate antrenamentele se desfășurau sub formă de joc, și pentru copii este foarte important acest lucru), de la care am învățat tehnica de alergări și sărituri. La 14 ani am început să lucrez cu antrenorul emerit Adrian Ghioroaie, datorită căruia am ajuns la clubul CSA Steaua București, și alături de care am reușit să mă apropii de performanță, obținând primele recorduri naționale și rezultate internaționale importante la juniori: am participat la prima ediție de Jocuri Olimpice de tineret și la Campionatele Europene de Juniori (la ambele competiții am ieșit pe locul doi), iar în anul 2012 am avut șansa unei experiențe unice, ca tânăr ambasador la prima ediție a Jocurilor Olimpice de tineret de iarnă. Am trecut la seniori din 2014, când am început și colaborarea cu antrenorul emerit Mihai Corucle, alături de care au urmat alte experiențe și rezultate frumoase, printre care și participarea la Jocurile Olimpice de la Rio în 2016 (n.r: v. palmares).

Dar când te-ai specializat în săritura în lungime, când ai simțit că din toate probele de atletism aceasta este pentru tine?

Am început să mă concentrez exclusiv pe probele de sărituri la vârsta de 14 ani. Iar la 16 ani, după campionatul mondial de juniori, am hotărât împreună cu domnul antrenor Ghioroaie să mă specializez în proba de săritură în lungime. Am tot așteptat și sperat că voi mai crește măcar cu 5 cm în înălțime, ca să pot practica și săritura în înălțime, mai ales că avusesem deja rezultate deosebite la această probă, dar de la 16 ani am rămas la 1.75m, insuficient, din păcate, pentru performanță la nivel de seniori.

Cu siguranță nu a fost un moment ușor să renunți la o probă în care deja te afirmaseși ca junioară, dar privind din perspectivă actuală, se pare că drumul tău era pe săritura în lungime…

Cred și eu că așa a fost să fie!

Acum deja te supraspecializezi, ai ajuns la un nivel foarte înalt. Se știe că te antrenezi între timp în străinătate. Cum s-a schimbat astăzi cariera ta?

Mă antrenez din noiembrie 2014 la Stuttgart. La început a fost o perioada foarte grea pentru mine, am făcut niște teste și am constatat că dacă aș schimba bătaia și unghiul săriturii aș putea ajunge la rezultate mult mai bune, demne de medalii în competițiile oficiale de seniori. A fost multă muncă, o perioadă de schimbare, de adaptare, de acumulare și reechilibrare, care a durat aproape doi ani. Dar iată că rezultatele au început să apară în acest an și sunt foarte fericită. Sper ca în doi ani să ating și granița celor 7 m.

În general se spune că la proba de lungime performanța vine odată cu experiența, dar tu ești o veterană a concursurilor, în ciuda vârstei fragede, de numai 24 de ani. Cum te simți în miezul unei competiții față de sala de antrenament? Îți propui de la început un anumit rezultat sau vrei doar să te bucuri de participare?

Fiecare concurs este diferit. Sunt mulți factori care influențează performanța în concurs, dar pot spune că în competiție mă simt mai bine decât la antrenament, deoarece sunt mult mai motivată sa obțin un rezultat cât mai bun.

Care este partea ta favorită din săritură? Ce senzație ai când ești în zbor și cât de greu e când știi că ai depășit pragul, și drept urmare săritura este invalidă?

Zborul este partea mea favorită!  Din păcate nu durează decât foarte puțin, dar creează o senzație puternică de adrenalină, care mă motivează. Legat de călcarea pragului: câteodată simt că voi depăși săritura cu 10 m înaintea pragului. Este foarte greu atunci când depășești doar cu 1-2 cm și știi că ai făcut o săritură bună…

Cel mai difícil este, de fapt, impactul psihologic al ratării, nu? Să nu-l lași să te influențeze negativ, căci până la urmă fiecare încercare e o nouă șansă.

Da, exact așa este.

Anul acesta a început destul de greu pentru tine, cu două accidentări care te-au ținut câteva luni departe de antrenamente și concursuri. Te-ai recuperat însă cu bine și ai avut apoi reușite după reușite, și chiar un nou Personal Best. Cât de greu e să treci ca sportiv de performanță printr-o accidentare și cum găsești resurse să revii?

Într-adevăr, în luna februarie, în timpul unui antrenament, am suferit o micro-ruptură fibrilară pe bicepsul femural stâng. După trei săptămâni de pauză am fost invitată la ISTAF în sală la Berlin, și nu am vrut să refuz această invitație, pentru că e un concurs atipic: se desfășoară pe muzică, în fața a peste 15.000 de spectatori, prezentarea atleților se face printr-un culoar de flăcări… e ceva unic. Așa că am mers la Berlin, am concurat, și mi-am încheiat sezonul de sală cu o accidentare și mai mare, deoarece nu eram refăcută complet. De-abia după o recuperare de nouă săptămâni am revenit la antrenamentele obișnuite iar la sfârșitul lunii aprilie am plecat împreună cu antrenorul meu, Mihai Corucle, în cantonament în Florida, USA. Cantonamentul a durat trei săptămâni și s-a încheiat cu un concurs în care am sărit 6.58m. Acest rezultat mi-a dat încredere și totodată speranța ca pot ajunge chiar și la Campionatele Mondiale din Londra. Iar în luna iunie am reușit să sar 6.78m, acesta fiind rezultatul care mi-a adus biletul pentru CM  din Londra și un nou record personal. Accidentările fac parte din viața sportivă. Este foarte greu atunci când te accidentezi, dar un sportiv de performanță trebuie să învețe să treacă peste ele și să revină și mai puternic.

În iulie am câștigat și Campionatele Naționale ale României, cu 6.74m.

Ai sărit, așadar, din baia de gheață pe cea mai înaltă treaptă a podiumului și, în ciuda accidentărilor, ți-ai îndeplinit și visul de a ajunge la CM de la Londra, unde ai concurat chiar în finală. Spune-ne cum e atmosfera unei finale la acest nivel, ai avut emoții?

Prima oară într-o finală la Mondialele de seniori! Nu a fost ușor, calificările s-au ținut în condiții de ploaie, era foarte frig, dar din fericire am reușit un rezultat bun și m-am calificat în finală în top 10. În finală se putea și mai mult, dar recunosc că nu a fost o zi bună pentru mine. Atmosfera de pe stadionul arhiplin de la Londra rămâne însă unică, nu o voi uita niciodată.

A venit apoi, în luna august 2017, Universiada de la Taipei si cu ea marele tău succes, medalie internațională de aur! Cum ai trăit toată această experiență? Te-ai obișnuit deja cu ideea că ești campioană mondială universitară?  Și nu în ultimul rând, cum ai fost primită după concurs la Universitatea din Constanța, pe care ai reprezentat-o la Taipei?

Da, am ajuns la Taipei ca masterand la Universitatea „Ovidius” din Constanța, a fost prima mea participare la o Universiadă de vară. La întoarcere am fost primită foarte bine, rectorul Universității a organizat o conferință de presă pentru mine, am fost premiată cu o plachetă de excelență și cu medalia Ovidius, marcând 2000 de ani de la moartea poetului exilat la Tomis.

Concursul de la Taipei a fost foarte frumos, dar greu. În calificări proba mea s-a amânat cu o oră din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile, norocul meu că am reușit să mă calific din prima încercare. Finala a fost cu emoții: am depășit primele două încercări, dar m-am concentrat și am reușit să trec cu bine peste acest hop. A treia săritură a măsurat 6.41m și am urcat direct pe locul doi. În a cincea încercare am reușit săritura care mi-a adus medalia de aur (6.65m). Sunt foarte fericită pentru acest rezultat și împlinită că am urcat pentru prima dată într-un concurs internațional pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

Ai toate motivele să fii mândră de tine! Cu siguranță și familia și prietenii sunt foarte fericiți...

Așa este. Familia mi-a fost întotdeauna aproape, părinții mei m-au însoțit mereu la concursuri și m-au susținut necondiționat de la început.

Pentru final: cum arată programul tău în continuare? Care sunt următoarele planuri și obiective?

La Taipei a fost ultimul meu concurs din acest lung sezon. Urmează o perioadă de refacere și odihnă până în 10 octombrie, când începe perioada de pregătire pentru noul sezon competițional. În 2018 voi participa la CM de sală din Birmingham, unde am ca obiectiv top 8;  în aer liber voi participa la CE de seniori de la Berlin, unde sper să reușesc să fiu în formă maximă și să iau o nouă medalie.

Îți mulțumim pentru interviul acordat, dragă Alina, și îți urăm mult succes!

De același autor

• O meu coração respira Portugal: Inima mea respiră Portugalia
• Destinații coolturale
• Berlinala 2024: caleidoscop de stări și fapte