Jurnal de călătorie pandemicăDr.phil. Cătălina Ene Onea 27.09.2021
Am revenit la Berlin după aproape cinci luni petrecute de curând în țară, și am realizat încă o dată că viața în România este de multe ori ca o existență într-o bulă, plutind uneori destul de departe de realitatea din jurul său.
Țara știrilor și a angoaselor
De mai multă vreme mi s-a întărit convingerea că România este parcă „țara știrilor”, suferind de un oarecare complex de „le știm noi pe toate”, iar acum, pe fundalul turbulent al vieții pe perioadă de pandemie, s-a transformat efectiv într-un paradis al (dez)informării. Nu mă uit în general la știri, prefer de cele mai multe ori să îmi iau informațiile necesare direct de la sursă, nefiltrate de tonul uneori mult prea dramatic sau cu rol de a atrage spectatori pentru a face audiență al buletinelor de știri; dar pe plaiuri mioritice, unde canalele de știri se întrec între ele mai ceva ca mașinile de curse la Grand Prix-ul de la Monaco, este absolut imposibil să nu îți ajungă la ureche tot felul de așa-zise informații, unele complet inutile, care aparent te țin la curent cu situația actuală din țară și din lume, dar în realitate nu fac altceva decât să îți crească încet, dar sigur, nivelul hormonului de stres din sânge, cortizolul, în timp ce provoacă secreția în exces de adrenalină sau noradrenalină (hormoni și neurotransmitători asociați des cu sentimentele de frică și de panică). Și uite așa crește sau chiar se dereglează în timp, poate uneori fără să ne dăm seama la nivel conștient, ritmul cardiac și cel al respirației, și se ajunge treptat la insomnii, angoase, stări proaste pe sistem neuro-vegetativ sau chiar manifestări psihosomatice, în fine, cam la tot ceea ce recomandă doctorul să evităm, dacă dorim să ducem o viață liniștită și echilibrată.
”Acasă la Merkel”
M-am întors Germania cu mici temeri și angoase, neștiind ce mă așteaptă „acasă la Merkel”, pe lângă cel de-al patrulea val de pandemie, firește, despre care știrile românești mă avertizaseră încă din luna mai, după ce se dezbătuse aprig tema „unde ne facem concediul în pandemie”, însoțită invariabil de clipul publicitar (!) pentru vaccin, care se pare că în AD 2021 nu mai este un instrument al medicinii în a combate sau stopa pârdalnicul de virus, ci echivalează chiar cu „mare, soare, veselie, alte arome”... Am răsuflat ușurată să văd că lumea își trăiește viața chiar într-un mod liniștit la Berlin, nu am întâlnit mai nimic din drama și isteriile prezentate cu caracter de senzațional, restricțiile impuse încă de stadiul actual al pandemiei fiind adoptate și respectate cu calm și înțelegere din partea majorității. La fiecare colț de stradă sunt amplasate centre de testare gratuită – în doar 15 minute primești rezultatul unui test rapid Covid, în baza căruia te poți manifesta în voie în toate aspectele vieții publice, chiar dacă nu ai gustat până acum din acele „alte arome” ale vaccinului.
Seri de poveste
La scurt timp după întoarcere am primit cu bucurie invitația organizatorilor de a participa la o nouă ediție a „Nopții botanice” (Botanische Nacht), eveniment deja celebru în capitala Germaniei, desfășurându-se în fiecare vară la Grădina Botanică din cartierul Steglitz, și care după un an de pauză, a revenit în 2021 cu un program parcă și mai atrăgător – muzică live, spectacole de lumini, show-uri de entertainment, artiști artizanali din diferite colțuri ale lumii asigurând farmecul unor seri de vară deosebite, marca lumii magice Botania. Iar la doar două zile după frumoasa incursiune în Botania, am avut ocazia unei alte seri de excepție, într-o companie pe care orice iubitor de muzică clasică și-ar dori-o: Daniel Barenboim și Martha Argerich s-au aflat pe aceeași scenă la Staatsoper Berlin, în deschiderea noii stagiuni de spectacole. Alături de orchestra simfonică a Staatskappelle Berlin, una din cele mai vechi orchestre din lume, atestate documentar încă din 1540, la curtea prințului Joachim al II-lea de Brandenburg (ansamblu al cărui director muzical și dirijor pe viață ales este chiar maestrul Barenboim), cei doi mari artiști au creat o seară de poveste, bazată pe un repertoriu realizat integral din lucrări de Robert Schumann. Se știe că pe Daniel Barenboim și Martha Argerich îi leagă o prietenie de o viață, ei cunoscându-se încă din copilăria petrecută împreună la Buenos Aires și trecând la un moment dat chiar și printr-o poveste de dragoste. Au cântat împreună pentru prima oară în 1949 – pe atunci Martha avea 8, Daniel 7 ani, și s-au sudat rapid ca duo de pian (mai târziu și ca echipă dirijor-pianist), de-a lungul timpului concertând de foarte multe ori pe aceeași scenă, în ciuda faptului că viața i-a purtat pe fiecare prin alte locuri, iar carierele lor s-au dezvoltat independent una față de cealaltă. Concertul pentru pian în La minor (1845) al lui Schumann, una din piesele de rezistență din repertoriul Marthei Argerich, a fost lucrarea principală a concertului din 6 septembrie de la Staatsoper Berlin, completată de cele două simfonii pentru orchestră, Symphonie Nr. 1 B-Dur op. 38 (1841) -„Frühlingssymphonie“ (Simfonia Primăverii), respectiv Symphonie Nr. 2 C-Dur op. 61 (1845/46), o lucrare foarte îndrăgită de Clara Schumann, soția compozitorului. Programul a fost prezentat mai apoi și pe scena Filarmonicii din Berlin în cadrul Musikfest 2021, ca spectacol aniversar în cinstea marei doamne a pianului, Martha Argerich, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Sunt de la sine înțelese ovațiile la scenă deschisă, ropotele de aplauze și chemările la bis ale unui public avid de muzică de cea mai bună calitate care au urmat reprezentațiilor!
În căutarea firescului de altădată
Cu entuziasmul generat de cele două evenimente trăite la Berlin, vorbeam cu prieteni din Spania despre frumoasele momente petrecute la Grădina Botanică și la Operă, când m-am auzit spunând: „Să vedem, totuși, ce va fi de acum încolo, cu valul al patrulea”... e clar, mi-am zis în sinea mea, m-a ajuns și pe mine profeția știrilor românești, subconștientul meu funcționează acum în ritmul lor, parcă și simțeam cum îmi crește nivelul de cortizol, mi se îngustează canalele respiratorii și mi se încețoșează privirea... M-a scos însă repede din stare răspunsul venit atât de natural de la o prietenă din Madrid: „Ah, aici am trecut deja de valul cu numărul cinci, ne pregătim de al șaselea, și va veni și al șaptelea, și tot așa, dar cine le mai numără?”, replică urmată de un hohot de râs, care m-a făcut să înțeleg că da, viața nu poate sta pe loc! Ea merge înainte și trebuie trăită în ciuda cadrului general nefavorabil al acestor timpuri, sigur, cu precauțiile și responsabilitatea de rigoare, cu grijă și atenție, dar nu putem rămâne blocați în prognoze apocaliptice și cifre care bagă spaima în populație. Iar când am auzit la câteva zile mai apoi că Spania nici nu mai figurează pe lista țărilor de risc (sau după model românesc, pe lista țărilor galbene/roșii), am decis instantaneu: „Mă duc în Spania!”
II
Tânjind după aerul iberic
De mult tânjeam după aerul iberic, după lumina, culoarea, limba și parfumul Spaniei, dar mi-am înfrânt dorința de ajunge acolo, am încercat să îmi anihilez, să îmi reprim dorul, căci recunosc că am avut rețineri să călătoresc în ultima vreme, nu neapărat de frică de virus (o frică pe cât se poate de reală, cu care unii oameni se confruntă atât de puternic, încât au ajuns sa aibă nevoie de consiliere psihologică), ci mai ales din dorința de a nu risca să cad victima unor procese birocratice interstatale mult prea complicate. Dar călătoria pe care am făcut-o de curând la Alicante, pe Costa Blanca a Spaniei (Coasta Albă), a fost fără doar și poate una din cele mai bune, dacă nu chiar cea mai bună și inspirată decizie pe care am luat-o anul acesta.
Privită cu îngrijorare și chiar cu ochi foarte critici din exterior pentru cum se desfășura situația cauzată de pandemie anul trecut, Spania este azi o țară sigură, foarte mândră să se prezinte ca prima țară din Europa la rata vaccinării (peste 75% din populație vaccinată complet în luna septembrie 2021). Acolo vaccinul este privit ca singura soluție pentru a stopa pandemia, iar opinia publică, în marea ei parte, nu poate înțelege de ce nu gândește toată Europa, respectiv toată lumea la fel. Se discută în prezent de un vaccin pentru copiii de la 7 la 11 ani și se dezbate inclusiv tema categoriilor prioritare la a treia doză de vaccin. Firește, au și ei „negaționiștii” lor, după cum se vorbește (pe un ton oarecum peiorativ) de cei care nu cred în mască, vaccin sau alte norme de protecție, dar per total de mult nu am mai văzut atât consens, cel puțin la nivel aparent... Pentru a călători în Spania în prezent se solicită înscrierea celor care intră în țară pe un site național, lansat de guvern pentru a avea evidența tuturor oamenilor aflați pe teritoriul spaniol, proces care însă se desfășoară rapid și nu ridică probleme suplimentare.
Alicante și briza libertății
De cum am ajuns în Alicante, am simțit cum briza libertății îmi mângâie creștetul. Masca de protecție și gelul dezinfectant la fiecare colț, cu norme de distanțare și cooperare din partea oamenilor se pare că le asigură celor care trăiesc acolo un trai de zi cu zi normal, iar celor veniți în vizită un sejur frumos și lipsit de griji. Parcă niciodată nu am văzut un Alicante atât de înfloritor, senin și plin de bucurie. Nu era aglomerația de altădată, dar nici nu se simțea că ar fi ceva în neregulă la nivel mondial, așa că mi-a propus să fac un reportaj despre oraș în „vremuri de criză”. Nu prea vedeam însă pe unde ar fi criza, tocmai de aceea mi-am luat rolul de jurnalist în serios, și de cum am ajuns la hotel, m-am prezentat ca jurnalist de cultură și turism intercultural, și i-am rugat pe Rubén și Anabel de la recepție (le-am promis că le voi menționa numele în articol) să mă ajute cu o cameră frumoasă, care să îmi permită să mă simt ca acasă și să mă inspire la scris. Și da, priveliștea cu Mediterana, pe care se putea observa atât răsăritul de soare, cât și răsăritul de lună a ajutat mult!
Am realizat încă o dată cât de dor mi-a fost de Spania în toată această perioadă și m-am bucurat la maximum să pot lua pulsul locului la cald, atât la propriu cât și la figurat. Credeam înainte că e iresponsabil să călătoresc în vremuri de pandemie, dar ajungând acolo, mi-am dat seama că mai iresponsabil ar fi fost să nu ascult de trup și de suflet și să continuu cu reprimarea de emoții și sentimente. Prin simplul fapt de a face ceea ce îți dorești, ceea ce îți cere sufletul, începi să te vindeci de angoase și temeri artificial impuse. Iar Alicante, o zonă atât de îndrăgită în Spania, e unul din locurile acelea care îți pot da o oază de bucurie și confort sufletesc, având de oferit câte ceva pentru fiecare, de orice vârstă, de orice categorie socială, de orice preferință culinară, muzicală, turistică etc., toate la un preț convenabil, cu siguranță cu mult mai convenabil decât pe litoralul românesc.
Situat în provincia autonomă Valencia, orașul Alicante (cca. 335 mii de locuitori) datează încă din anul 325 î. Hr., când a fost întemeiat de coloniști greci de la Marseille sub numele de Akra Leuke (trad. “muntele alb”). Castelul Santa Barbara și Portul sunt astăzi două obiective turistico-istorice importante, care reflectă tradiția orașului, situat încă de la începuturile sale între munte și mare. Diversele plaje micuțe, cochete dar accesibile tuturor, centrul vechi cu clădiri într-o arhitectură încântătoare, Esplanada, faleza elegantă presărată cu chiringuitos (baruri pe plajă) sau numeroasele străduțe înguste, pe ale căror pante te poți pierde printre căsuțe dintre cele mai drăgălașe, completează șarmul locului.
Refugiu de liniște și frumos
Pentru a mulțumi toate gusturile, atât ale localnicilor, cât și ale turiștilor sau ale celor veniți doar în trecere, în Alicante se lucrează din greu, aproape fără pauze. Cei din așa-numita categorie ”horeca” sunt obișnuiți cu un ritm foarte alert în perioada de sezon, adică între 15 martie și 15 octombrie: „Verile trebuie lucrate”, îmi spune Mario, chelner la o pizzerie de lângă Castel. La baruri, terase, cafenele, restaurante se stă de obicei până la ultimul client, asta însemnând actualmente, în baza restricțiilor în vigoare pentru restaurante și cafenele, până în jur de ora 1 noaptea, în unele cazuri cu o mică pauză la prânz, de care trebuie să țină cont și oaspeții (de cele mai multe ori între orele 17-20).
Tot în plină activitate este și autobuzul turistic Turibus al companiei Vectalia, cea care m-a invitat să descopăr orașul prin intermediul traseului organizat special pentru a îi scoate în evidență toate calitățile. Nu am reușit, din păcate, să fac turul hop-on/ hop-off, biletele de acces fiindu-mi oferite doar sub formă fizică și de ridicat personal de la sediul companiei numai între anumite ore, la care nu am putut ajunge. Am promis să recuperez călătoria cu Turibus-ul alicantin cu proxima ocazie și până atunci poate chiar se adoptă și varianta biletelor electronice, care ar simplifica mult întreg procesul. Tot din pricina lipsei unor documente pe hârtie nu am ajuns nici la cursul de obținere a unei licențe de navigație pe bărci de până la 6 m lungime, în elegantul port maritim de la poalele Castelului Santa Barbara. AkraBoats mă invita în calitate de reporter la unul din cursurile organizate săptămânal, cu condiția de a prezenta un certificat medical care atestă că sunt aptă de a fi pe barcă. Toate bune și frumoase, dar procesul de obținere a acestui certificat cerea câteva drumuri la firma de bărci, cât și la o clinică, respectiv o fotografie mică în format de buletin pentru certificatul cu pricina, pe care nu aveam de unde să o scot pe loc acolo. A rămas și aici o activitate de făcut în viitor și speranța renunțării la fotografii și copii imprimate în favoarea celor electronice... Iar la următoarea vizită la Alicante mă voi duce negreșit și la întâlnirea cu Juan, instructor de zbor la Parapente Alicante, serviciul de parapantă cu zboruri în tandem, care mi-a promis o acreditare la înălțime!
Departe de a fi un simplu oraș turistic, Alicante se bucură și de o viață culturală importantă. Pe lângă zecile de muzee, cu specifice din cele mai variate (ex. Muzeul Maritim Ocean Race, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Artă Contemporană ș.a.), Universitatea din Alicante se numără printre universitățile de top din Spania, iar Teatro Principal atrage anual mii de spectatori și vizitatori. Am avut bucuria de a participa în zilele petrecute acolo la Festivalul de Teatru Clasic / Festival de Teatro Clásico 2021 organizat de Municipalitate, ajuns anul acesta la a cincea ediție. Mi-am anunțat prezența și intenția de a scrie despe viața culturală din Alicante, și am primit o invitație la spectacolul „Medeea”, punerea în scenă a piesei de teatru cu același nume a autorului Andrés Lima, o adaptare după textul lui Seneca. Cu o regie semnată de Xiomara Wanden-Berghe, trupa de teatru a Universității din Alicante prezintă o Medee încadrată în filonul clasic de receptare, inclusiv prin jocul actoricesc marcat de cele mai multe ori de excese teatrale. Scenografia și costumele creează imagini vizuale puternice, inedite, care conferă reprezentației un caracter modern, de teatru contemporan, răsplătit deja cu diferite premii pe plan local.
”No pasa nada, está bien”
Fără a vrea să generalizez, aș putea spune că mi s-a confirmat din nou impresia creată în perioada în care am trăit și studiat în țara lui Don Quijote, și anume că spaniolii rămân, în mare parte, un popor de factură clasică, tradiționalist și oarecum conservator, de la cum gândesc, la ce și cum mănâncă, și până la modul în care privesc viața. Trăiesc și ei oarecum într-o bulă a lor, separați cumva de restul lumii, dar lumea se duce în Spania, tocmai pentru a se rupe de ritmul de acasă. Acel „no pasa nada, está bien” (nu s-a întâmplat nimic, e totul bine), spus cu atâta lejeritate, care parcă ajunge chiar să te enerveze când tu simți că lumea se dă peste cap iar în Spania se face siesta, este, de fapt, în vremuri de criză, cel mai bun medicament, acela care îți dă încredere că va fi bine și te anunță că oricât de complicate ar fi lucrurile, ele tot se vor rezolva într-o formă sau alta. Exact ca replica prietenei mele, care indirect m-a convins să îmi iau inima în dinți și să zbor în Spania – a venit valul al cincilea, va veni și al șaselea, important e să fim noi împăcați cu ideea și cu gândul că facem tot ce ne stă în putință ca să fim bine. Iar pentru mine, revederea cu locuri dragi și calde, briza Mediteranei sau gustul de călătorie recuperat după o pauză de aproape doi ani au fost motorul care mi-a reactivat entuziasmul „dorului de ducă”, acel Wanderlust care ne face viața mai frumoasă și mai lipsită de griji, ajutându-ne să ne încărcăm bateriile pentru a putea face față oricăror greutăți. Îți mulțumesc, dragă Spanie! ¡Gracias de corazón!