Luna și soarele sau Berlinala meaDr.phil. Cătălina Ene Onea 27.02.2019

Despre Ceremonia de decernare a Premiilor Festivalului International de Film de la Berlin (7-17 februarie 2019) - O altfel de relatare -

16 februarie 2019, ora 17. Doar două ore până la Ceremonia de decernare a premiilor din cadrul celei de-a 69-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Berlin. Pe masă, invitația de a urmări gala de închidere a festivalului chiar din sala de la Berlinale Palast, primită cu mare bucurie de la biroul de presă, cu numai o zi înainte. Această acreditare jurnalistică specială pentru covorul roșu, în seara de Gală, este râvnită de mai toți jurnaliștii, dar obținută doar de … „norocoși”, locurile în sală, chiar și cele în picioare (așa cum era trecut și pe acreditarea mea), fiind extrem de limitate. În anii trecuți, cel mai bun „loc” obținut de mine fusese cel … de pe lista de așteptare; de data acesta m-am simțit de la început cu șansa de partea mea, știam că cifra trei, sub auspiciile căreia se desfășura prezența mea actuală la Festival, mi-a purtat mereu noroc – și așa a și fost: La Berlinala 2019 am primit microfonul oficial la mai multe conferințe de presă, am avut astfel șansa să îi „iau la întrebări” și să intru în dialog cu Christian Bale, Diane Krüger, Martin Freeman, Charlotte Rampling, Isabel Coixet ș.a., să prind parcă din zbor o fotografie cu Casey Affleck, Geraldine Chaplin, Adam McKay sau Fatih Akin, să cunosc oameni veniți din toate colțurile lumii pentru cel mai mare festival de film dedicat publicului la nivel mondial, și nu în ultimul rând să îmi fac din colegi jurnaliști de diferite naționalități noi prieteni de suflet, de care să mă despart cu formula „Până la următoarea Berlinală!”.

Un telefon salvator

Rochia și pantofii pregătiți, machiajul retușat, coafura…rezistă. În scurt timp urmează să mă întâlnesc cu un coleg jurnalist, „norocos” ca și mine, cu acreditare pentru seara de gală. Punctul de întâlnire: în fața magazinului Müller din stația de S-Bahn de la Potsdamer Platz. Pun invitația în geantă, îmi îmbrac rochia călcată cu grijă cu o seară înainte, o geacă mai lungă pe deasupra, și iau pantofii cu toc cu mine, în rucsacul cu logo-ul celei de-a 69-a ediții a Berlinalei. Pentru drum mă decid pentru cizmele care se numesc Valencia (mă binedispun de fiecare dată când le port, pentru că îmi permit să afirm fără a minți, indiferent de cât de frig ar fi sau oriunde m-aș afla: eu sunt acum în Valencia și mă simt foarte bine), și alerg să prind S-bahn-ul de pe Ring, linia circulară, care urma să vină la 17:40. Dar chiar și proverbiala punctualitate nemțească se relativizează puțin într-o seară de sâmbătă care de-abia stă să erupă în cosmopolitul Berlin, astfel că trenul așteptat de mine nici nu mai figura pe orarul zilei, fiind, așadar, nevoită să îl aștept pe următorul, programat peste șapte minute, ceea ce m-a costat legătura cu trenul de pe cealaltă magistrală și, drept urmare, sosirea punctuală la locul de întâlnire. I-am scris colegului să îmi anunț cele 10 minute de întârziere, mesajul meu nu s-a putut însă livra, tocmai în seara de grație telefonul lui alegând să nu funcționeze… Ajung într-un final la destinație, sperând că până și un jurnalist german ține cont de sfertul academic, când dintr-odată realizez că nu văd pe nicăieri magazinul Müller. Deși fusesem de multe ori acolo, în stresul cauzat de întârziere și mai ales de rigorile evenimentului ce urma să înceapă în mai puțin de o oră, am început să alerg prin stație, căutând o altă ieșire, în speranța că magazinul Müller mă va întâmpina pe partea cealaltă. Am coborât și urcat de vreo trei ori scările de la una din cele mai aglomerate stații de tren din Berlin, într-un „încolo și încoace” transformat într-un „du-te-vino” (cumva fără rost, dacă stau să mă gândesc acum), mărind de fiecare dată pasul și viteză, și fără să realizez pe moment că în tot acest timp mai mulți oameni se uitau mirați la „domnișoara aceea cu o geacă de fâș peste rochia de gală” făcând ture pe scările de la metrou… După cinci minute, am stat să mă orientez puțin și am realizat că, de fapt, magazinul se desființase. În locul lui – un supermarket asiatic, în fața căruia mă învârtisem ca un titirez mai bine de 10 minute. Mă uit la ceas și realizez că deja e mult mai târziu decât bănuiam, și că dacă mai stau mult în subterană, voi pierde ceremonia. Și exact când agitația și nebunia gândurilor organizatorice năvăleau ca armata otomană în capul și în pulsul meu stimulat de la atâtea ture pe scări, chiar în momentul în care începusem să mă simt puțin pierdută și derutată, dar fix în acea secundă, care uneori poate face diferența dintre bucurie și disperare, primesc un telefon din țară, la care mi se povestește de o legendă chinezească, parte din mitologia națională și identitatea culturală a țării, se pare, în care mai mulți sori se luptă o luptă aprigă, ca să o cucerească pe lună, și să își facă împreună regatul comun, pentru a trăi fericiți până la adânci bătrâneți… În mai puțin de trei minute (din nou cifra trei!) am început să zâmbesc și să simt cum mă transform din „doamna agitată la metrou” într-o prințesă dintr-un basm al prezentului, cu luna chiar tronând maiestuos și zâmbind fericită (pesemne că își găsise soarele) pe cerul de lângă rămășițele fostului Zid al Berlinului, expuse acum ca piese de muzeu în aer liber la Potsdamer Platz, un cer pe care l-am respirat cu atâta sete și poftă de aer și văzduh înalt, când în sfârșit am părăsit gara din adâncuri. În drum spre Berlinale Palast, copacii valsau parcă în briza ușoară, împodobiți cu lumini ca de țurțuri, iar într-o atmosferă cum nu se poate mai firească și degajată întreaga viață părea că se derulează spre covorul roșu. Am schimbat repede cizmele „Valencia” pe pantofii mai chic (i-am denumit din lipsă de inspirație „Ploiești”, pentru că îi adusesem cu mine de la Ploiești),  am aruncat geaca de fâș într-un colț, și am pășit pe Berlinale Red Carpet, printre televiziuni și fotografi din întreaga lume, cu toată încrederea și nonșalanța, de parcă ar fi fost seara mea, gala mea. Și chiar a fost! Sau cel puțin așa s-a simțit!

Alături de fericiții serii

Am intrat în Theater am Potsdamer Platz din Marlene-Dietrich-Platz 1, metamorfozat an de an în luna februarie în Palatul Berlinalei – ca un castel de fildeș pentru stelele de pe covorul roșu –și norocul m-a urmărit și în seara Galei tot de trei ori: La garderobă mă aștepta colegul jurnalist, care cum m-a văzut mi-a spus: „Nu mai există Müller!”; împreună am intrat în sala cu fotolii de catifea roșie, clocotind de forfota de dinaintea marelui eveniment, cu oaspeți de marcă și suflete cu emoții, și chiar cu un minut înainte de începerea ceremoniei ne-au fost indicate două locuri libere, unul lângă altul, în rândul al cincilea, chiar printre cineaștii participanți în festival și viitorii câștigători ai Urșilor de Aur și Argint la diferitele categorii; la finalul evenimentului, în timpul tradiționalei fotografii cu membrii juriului, câștigătorii și directorul festivalului (apropos, Dieter Kosslick a fost omagiat la ultima sa Berlinală ca director și, după 18 ani în această funcție, răsfățat de echipa organizatoare, Ministerul Culturii și juriu cu un imens urs de pluș, alături de un certificat de părinte spiritual al unei ursoaice vii de la Tierpark Berlin, asta pentru a duce simbolul urșilor și la un alt nivel…), ne-am nimerit chiar pe scenă lângă șarmanta Juliette Binoche, președinta juriului internațional, care ne-a privit cu un zâmbet catifelat, la fel ca mâna pe care ne-a întins-o în semn de apreciere. Cum filmul premiat cu Ursul de Aur (Synonymes, de Nadav Lapid) tocmai urma să fie proiectat în sală, am fost „nevoiți” să părăsim scena prin spate, unde pe culoarele înguste ale culiselor am dat „nas în nas” cu premianții și cu jurații, și am ciocnit un pahar de șampanie cu toți fericiții serii, luând pulsul evenimentului și din spatele scenei și delectându-ne cu impresii la cald.

Către lumi nebănuite

Și în toată această atmosferă ca de basm rescris cu accente cinematografice și note de lirism selenic, highlight-ul meu personal l-a reprezentat momentul în care designera vestimentară a filmului coproducție China-Mongolia din competiția oficială a Berlinalei 2019, Öndög,  a venit la mine în mulțimea de la recepția de după ceremonie, să mă complimenteze pentru prezență și să îmi propună să facem împreună o fotografie. Auzind că sunt din România, a scos un sunet de bucurie și admirație, însoțit de o imagine cu ea îmbrăcată într-un costum de design personal pe scena Teatrului Masca din București. În acel moment am știut: ordinea firească a lucrurilor nu e bătută în cuie! Cine decide, de fapt, care este „ordinea firească”? Și ce înseamnă, până la urmă, „firesc”? Nu e el, cumva, vărul lui „normal”, acel cuvânt cu sens atât de variabil, căci cine mai poate vorbi în ziua de azi de o „normalitate” unanim acceptată? Când ești prezent în viață cu adevărat, când trăiești momentul cu tot sufletul și îți îndrepți toată atenția spre secunda în care te afli, cuiele ies parcă de la sine, rând pe rând, din dușumeaua bătătorită de timp și de atâtea norme și reguli și rigori, și se transformă în punte de trecere spre noi posibilități, căi către lumi nebănuite, poate chiar neinventate încă, pe măsură ce luna și cu soarele se contopesc în poveste…

De același autor

• Berlinala 2024: caleidoscop de stări și fapte
• Evenimente cinematografice de importanță internațională
• „Când interculturalul devine palpabil” sau „Cum mi-am petrecut vacanța de vară” (I)