Netăcerea apei - Sau despre frumusețeDr.phil. Cătălina Ene Onea 19.04.2022
„Frumusețea este darul lui Dumnezeu“ (Aristotel)
„Frumusețea e în ochii privitorului“, spune un vechi proverb german, ceea ce în echivalență românească populară ar putea fi tradus prin „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie“. O atitudine subiectivă, deci, o impresie, o părere, o interpretare personală, variind de la privitor la privitor, în funcție de o mulțime de factori, printre care și background-ul personal al fiecăruia, cam așa ar fi de înțeles frumusețea, am putea gândi. Frumusețea poate fi comentată, însă, și la nivel obiectiv, existând numeroase studii și cercetări științifice despre cum poate fi definit conceptul de frumusețe, respectiv conceptul frumosului ca o categorie estetică.
„Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul“ (Constantin Brâncuși)
Psihologii au descoperit că fețele umane considerate frumoase de o vastă majoritate de persoane sunt în general simetrice: proporțiile feței, distanțele dintre ochi, poziția gurii, forma nasului, a frunții, a sprâncenelor sau a urechilor, de exemplu, sunt de cele mai multe ori egale, clar conturate și ușor de recreat pe hârtie sau în amintire. Simetria este percepută ca o formă de sănătate și semnalizează totodată ceva cunoscut, care ne este familiar; de aceea, un chip cu proporții simetrice ne va părea, în principiu, mai atrăgător decât unul cu trăsături disparate. Asta înseamnă, în același timp, că fețele respective sunt și foarte comune, neavând o personalitate puternică, din moment ce se apreciază tocmai o distribuție egală și ușor recognoscibilă a elementelor care le alcătuiesc. Și aici poate lua naștere un paradox: putem pune, oare, întotdeauna semnul egal între frumos și comun/ familiar? Este frumusețea o simplă reactualizare a fenomenului de simetrie, fie el privit și sub diferite aspecte?
„Frumusețea trezește sufletul la viață“ (Dante Alighieri)
Mi-a fost dat să trăiesc de curând un profund moment de frumusețe, sau mai bine spus un moment de frumusețe profundă, care nu a avut absolut nimic de-a face cu simetria, cu familiarul sau cu recognoscibilul. Tocmai explozia asimetriilor, îmbrățișarea necunoscutului și imposibilitatea de a ordona stările și senzațiile declanșate de acele clipe spontane au generat acel sentiment de frumusețe copleșitoare, nu numai la nivel vizual, ci mai degrabă ca un tot al simțurilor, unite în ele însele pe un fundal de trăiri sinestezice.
„Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund“, versul lui Baudelaire definind fenomenul sinesteziei a prins parcă aripi în sufletul meu, ridicându-l în sfera unui moment unic, absolut inegalabil și cu siguranță irepetabil. Un peisaj acvatic, scăldat în mii de nuanțe într-un apus îmbătat parcă de propria-i armonie cromatică, perfectul cadru de împlinire, de desăvârșire a unei după-amieze de primăvară devenită personaj într-o conversație despre viață și cărți, generând oximoronica îmbinare de emoții înălțătoare și stări emoționale contradictorii – de la euforie și entuziasm până la confuzie și consternare, de la dor și durere până la vis și visare, de la lacrimi și lamentare până la împlinire și împăcare.
O clipă sublimată în ea însăși, unul din acele fragmente ale orei astrale personale, care simți că parcă a pus stăpânire pe întreaga ta viața, existența ta efemeră pe acest pământ luând dintr-odată un nou contur. Oglinda întoarsă către tine a tuturor sentimentelor și emoțiilor de care nici nu știai că ești capabil, într-o paletă largă de nuanțe și detalii subtile, arătând parcă cu degetul la disonanța dintre rațional și emoțional. Imposibilitatea de a gestiona cu vreo acțiune controlabilă erupția unui vulcan de gânduri și gesturi de nestăvilit. Atracție și respingere. Apropiere și distanțare. Îmbrățișare și evadare.
„Frumusețea grăiește și când tace“ (proverb românesc)
M-am uitat în jurul meu, m-am uitat în ochii reflectându-mă în oglindă, m-am uitat la mine și, mută de atâta viață, comprimată parcă toată într-un singur minut de răsuflare oprită, mi-am simțit inima născând în interiorul ei o nouă inimă. O singură inimă nu mi-ar fi fost de ajuns să trăiesc atât de multă viață desfășurându-se deodată în fața mea, cu tot arsenalul ei de accesorii și artificii. Atât de mult tumult! Atât de mult freamăt! Atât de multă viață!
Am simțit cum îmi iese prin piele beatitudinea momentului mustind a inimă proaspăt (re)născută, încercând timidă să facă primii pași, mergând șontâc pe alocuri, echilibrându-se mai apoi în ritm propriu, pentru a bate în cele din urmă în ton cu inima-mamă, și pornind deja în căutare de inimă-pereche. Aș fi vrut să strig, să cânt, să-mi scriu numele pe apă, să sărut soarele, să îmi desenez alunițele ca stele pe cer. Tot ce am putut face a fost să spun... DA. Un altfel de ... da. Am spus „da“ vieții și apoi am tăcut. M-am lăsat pradă locului. M-am dăruit clipei. Am ascultat apa. Am absorbit frumusețea.
”Frumusețe, numele tău se scrie pe molecule de apă, împărtășite senzații de dor, care dor ele însele când nu sunt împărtășite cu jumătatea cealaltă a dorului și a dragului din care s-au desprins
atunci când Platon a dat glas mitului androginului.”
„Viața este frumusețe, admir-o!“ (Maica Theresa)
Dureroasa frumusețe a momentului în care viața mi s-a arătat în dimensiunea a patra, ca „Nudul coborând scara“ în viziunea lui Marcel Duchamp, m-a absorbit, de fapt, pe mine în a ei plasă a subiectului, devenit între timp singurul element obiectiv în raport cu ceea ce ajunsesem să trăiesc. M-am cutremurat. Iar cutremurul s-a transformat rapid în tsunami; un tsunami de stări și gânduri și emoții, venite și trăite toate deodată.
Nu m-am simțit niciodată mai vulnerabilă. Nu mă crezusem vreodată atât de vulnerabilă. Mi-a fost teamă să nu mă pierd în moment. Dar și mai teamă mi-a fost să nu pierd momentul. Și pentru prima oară am resimțit cu toată ființa mea acea putere a vulnerabilității despre care vorbește atât de frumos autoarea americană Brené Brown, „curajul“ de a fi vulnerabil (v. Brené Brown: “The Power of Vulnerability” 2012, în limba română: „Curajul de a fi vulnerabil“, ed. Curtea Veche 2019, traducere de Traian-Liviu Dascălu). Dacă nu m-aș fi deschis complet la ceea ce îmi oferea clipa, dacă nu aș fi îngăduit momentului să mă zguduie, să mă agite, să mă scoată complet din sfera de confort, dacă nu aș fi lăsat inima să facă pui, chiar și cu riscul de mări doza de zbucium resimțit, dacă nu aș fi avut curajul să plâng, dacă nu aș fi avut tăria să accept că uneori e bine să îți îngădui să fii și slab, nu aș fi simțit niciodată, poate chiar nu aș fi știut că pot să simt tot ce am simțit în acea după-masă de primăvară, față în față cu trăirile incandescente ale propriei mele ființe parașutate atunci concomitent în toate zările existenței sale terestre. Atât de multă frumusețe! Încât acum îmi este frică să nu o scap printre rândurile pe care le scriu. Ar fi mare păcat să se piardă chiar și o singură virgulă...