O mie și una de emoții și trăiri autentice ...pe scena Berliner PhilharmonieDr.phil. Cătălina Ene Onea 16.04.2019
Zubin Mehta și Martin Grubinger - între clasic și contemporan
Apa se unduiește lin pe fundal de vreme berlineză, vântul ne leagănă pe note de martie capricios, baba mea aleasă de mai bine de douăzeci de ani în aceeași zi îmi șoptește la ureche: „stai liniștită, frumusețea vine din interior”. Privesc fascinată cum lumina modifică forma și culoarea ochilor, retreziți la viață prin susurul fin al apei de sub vaporașul de la Stern und Kreis care ne duce spre inima Berlinului, printre istoria secolelor trecute și istoria recentă, până la istoria simțită și trăită a zilelor noastre – toate îmbinându-se armonios pe malurile Spree-ului, râul care străbate capitala germană sălășluită de 916 poduri (de două ori mai multe poduri decât în Veneția!).
Alunecând pe apă
E ușor să cazi într-o formă de visare și admirație, privind în golurile de aer create pe suprafața apei ce ne îndreaptă spre centrul lumii berlineze ca și spre centrul lumii din noi, așa cum marea îndrepta odinioară corabia lui Sinbad Marinarul, protagonist într-una din poveștile din O mie și una de nopți, spre casă, în călătoria care i-a schimbat viața. Pe vaporaș gândul îmi fuge la Șeherezada și la ale ei povești fără sfârșit care au cucerit inima califului din Bagdad timp de o mie și una de nopți, povești de o curgere lină ca apa pe care alunecăm și de o filozofie de viață pe care tot de la viață o învățăm. „Panta rhei”– totul curge, spunea cândva Heraclit, iar curgerea continuă a apei ne scaldă în ciclicitatea ei, redându-ne speranța reîntoarcerii la matcă, la originea sufletului nostru uneori mult prea obosit de concretul și pragmaticul lumii în care trăim. În doar câteva ore va răsuna în celebra Berliner Philharmonie suita simfonică Scheherazade op. 35 a lui Nikolaj Rimsky-Korsakow (1888), una din lucrările de referință ale romantismului rus, definit de o instrumentație bogată, cu un colorit variat, demonstrând interesul vădit al curentului pentru lumea orientală și misterele acesteia, pe care încearcă să le redea prin sunet și nuanțe auditive felurite.
În sus, spre lumină
Acel solo de vioară reprezentând vocea Șeherezadei, ca o undă de lumină întrevăzută în labirintul instrumentelor de suflat, face sufletul să tresară; inima ți se urcă spre lumină, pulsul ți se accelerează, iar apoi vine… liniștea. Liniștea viorii, liniștea poveștii împărtășite, liniștea din interior, pe care o aveai tot acest timp în tine, dar care parcă nu găsea cadrul propice pentru a se arăta. O călătorie spre sine, pe aripi de legendă, ca pe aripi de vis. O mie și una de nopți sunt, de fapt, cel puțin o mie și una de fațete ale sufletului uman, o mie și una de meandre ale abisurilor personale, luminate acum prin tonurile înalte ale viorii, care îți dau curajul de a te aventura într-acolo și de a pătrunde înspre lumea din interiorul tău. Vioara dă curaj, cornul șterge praful depus după ani de dubii, de îndoieli, de frică, de panică chiar, instalate acolo poate fără știre sau vrere, iar harpa pregătește parcă mântuirea personală în ton cu noua ordine instaurată nu numai în sala de concert, înmărmurită în admirație, ci mai ales în sufletul primenit în frumos. Mă uit cu încântare la vecinul de scaun, cum privește cu ochii înlăcrimați spre scenă, încercând să își stăpânească tremurul corpului și dirijându-și toată emoția resimțită spre interior, într-o trăire autentică și netrucată a unui katharsis prilejuit de Orchestra simfonică a Berliner Philharmonie, la ora actuală cotată printre cele mai bune (dacă nu chiar cea mai bună, precisă, virtuoză) orchestră din lume, aflată acum sub bagheta marelui dirijor de renume mondial, Zubin Mehta.
Aplauze furtunoase pentru un artist desăvârșit
La 82 de ani, Mehta, recunoscut printre cei mai de valoare dirijori din lume, ridică în picioare impresionanta sala mare a Berliner Philharmonie, umplută până la refuz pentru un concert sold-out cu săptămâni bune înainte de data stabilită. Încă înainte de primele acorduri, de la simpla apariție pe scenă a lui Mehta, răsună aplauze furtunoase din partea publicului berlinez versat, deloc ușor de convins sau de mulțumit. Ce îl face pe Zubin Mehta atât de apreciat ca dirijor, m-am întrebat adesea, ce face ca bătrânelul acesta în baston, ajutat astăzi să urce treptele de la scenă, să pară cea mai înaltă și puternică făptură omenească în timpul orelor de spectacol? Și am înțeles de la specialiști că secretul său stă tocmai în… simplitate. Lasă muzica să curgă și are intervenții firești, neinvazive, dând astfel posibilitatea ca muzica însăși să vorbească, așa cum propovăduia odinioară și marele Sergiu Celibidache.
Tobele vorbesc
În aceeași seară de martie, într-un program caracterizat prin contraste, piesa de rezistență a fost la Filarmonica din Berlin Speaking Drums. For poems for percution solo and orchestra (trad. Tobe vorbitoare. Patru poeme pentru percuție solo și orchestră), o lucrare foarte nouă, din anul 2013, a compozitorului Peter Eötvös din Ungaria. Compusă de Eötvös special pentru Martin Grubinger, tânăr percuționist și moderator al emisiunii Klickklack (magazin muzical al postului Bayerischer Rundfunk), considerat printre cei mai talentați muzicieni ai generației sale, care își face astăzi debutul pe scena Berliner Philharmonie, cele patru poeme muzicale îmbină cu succes calitățile de showman ale muzicianului austriac în vârstă de doar 35 de ani cu „vorbirea” instrumentelor trezite la viață prin arta acestuia, care nu doar cântă la tobe și la alte instrumente de percuție (printre care chiar și la unele neconvenționale), ci și vorbește, țipă, produce onomatopee, care transpun glasul percuțiilor și la un alt nivel. Acest aspect este inspirat după modelul percuționiștilor indieni, care își recită muzica în același ritm și în aceeași tonalitate cu instrumentul, tehnica în cauză lăsând libertate de improvizație și accente proprii în interpretare solistului, după cum explică chiar compozitorul.
Se identifică elemente ca de incantație de trib, cu acrobații vocale și manuale, un dialog orchestră - interpret, care parcă preia rolul unui vraci intrat în transă, șaman în extazul dansului, un leu într-o cușcă strâmtă, din care ieșirea se realizează prin activarea lumii muzicale prin bețele de percuție de diferite feluri. Este ca o chemare la înfruntare, strigăt de bătălie, un război cu urâtul, în care se luptă cu o încrâncenare resimțită până în miezul ființei. Muzica are un efect ca de substanță halucinogenă.
Jocul cu viața
La trecerea către al doilea poem, Martin Grubinger iese scurt de pe scenă, pentru a intra din nou la doar câteva momente, reapariția sa fiind marcată de un cinel (instrument de percuție metalic, cu un sunet strident, răsunător) plasat chiar înainte de spațiul scenei propriu-zise, ceea ce funcționează pe post de captatio benevolentiae reloaded și marchează totodată o nouă idee muzicală. Pe la mijlocul lucrării, interpretul cântă la timpan ca la bolul de cristal al unei vrăjitoare, pare posedat de o forță a puterii din adâncuri, pe care o ia asupra lui și atinge apoi toate instrumentele de percuție de pe scenă cu câte o notă, dându-le astfel viață nouă, viața de după înviere. Ca solist, Grubinger este trup și suflet pe scenă, se identifică total cu momentul, devine el însuși parte integrantă din bucata muzicală, iar inima lui este suflul instrumentelor pe care le mânuiește.
Mi s-a creat impresia unui joc cu viața, cu firea, cu nebuniile care ne guvernează existența și prin care încercăm să ne eliberăm de stresul fizic sau de poluarea sufletească. Se cântă și la cutii sau semne de circulație, la o tigaie, la un capac, instrumente aparent „nemuzicale”, dar din care se creează totuși muzică, ceea ce sugerează că muzica se ascunde în fiecare cotlon, în fiecare colț al vieții, chiar și acolo unde nu te-ai aștepta. Dirijorul e aparent în altă lume, dar se află, de fapt, într-o interdependență permanentă cu solistul, resimțit ca „oul creației”: el dă tonul momentului, creează viața, bula artistică în care prind contur și expresie toate cele de care vrem să ne vindecăm, să ne purificăm. O simfonie a simțurilor puse la încercare, completată chiar la un moment dat de strănutul finuț al unei doamne mai în vârstă, un „hapciu” scos parcă din partitura interpretată pe scenă, la care întreaga sală a râs cu poftă.
Altruismul care învinge moartea
Publicul berlinez, cunoscător, chiar puțin pedant, format în mare parte din oameni cu abonamente anuale, care nu ratează nici un spectacol din stagiune, a știut să aprecieze cu urale la scenă deschisă această bucată muzicală contemporană, caracterizată de disonanțe și ruperi de ritm, în care muzica se definește și se compune altfel decât în conceputul clasic, întărindu-se ideea că poți face muzică din orice sau, și mai bine spus, că muzica este în noi.
Și la toată această paradă de muzică clasică contemporană am văzut cu ochii mei cum vibra sala, cum se mișcau capetele oamenilor în ritm cu muzica, în toată „nebunia” de note și sunete, care amintește cumva și de metafora nebuniei vieții ca o junglă, laitmotivul muzical rămânând însă recognoscibil până la final, și putând fi transpus în cuvinte chiar cu un citat al compozitorului Peter Eötvös: „Baza tuturor artelor este circul”, unde prin ideea de circ se sugerează, de fapt, dăruirea completă, pasiunea fără limite a artiștilor, identificarea totală cu arta lor, precum acrobații care girează cu viața pentru ceea ce prezintă pe scenă, punându-și de fiecare dată existența în pericol pentru purificarea artistică a publicului avid de artă și de (auto)cunoaștere, o formă de altruism care poate învinge chiar și moartea.