Opera de artă în secolul vitezeiIoana David 23.05.2017
Mirarea pare să-l fi părăsit pe omul modern, iar în locul profunzimii s-a instalat superficialitatea.
În ultima perioadă de timp se remarcă apetitul crescut pentru artă al întregii omeniri. Muzeele și galeriile se bucură de un număr spectaculos de vizitatori nu numai la expozițiile artiștilor consacrați, ci și la manifestările contemporanilor.
O viteză descurajantă
Se observă această fascinație tot mai pregnantă a omului pentru artă. Însă, are arta efectul hipnotic asupra celui care o privește? Poate ea să invadeze sufletul celui care este orbit de frumusețea din fața sa? Dispune de resursele necesare pentru a se impune deasupra lumii mercantile? Răspunsul este afirmativ, cu o singură condiție: omul să învețe ce este contemplarea rafinată și cum poate să îi permită lucrării să intre ușor, ușor în mintea sa.
Am observat deseori viteza descurajantă cu care oamenii trec prin sălile muzeelor. Aceștia își deplasează atenția de la un tablou la altul și exclamă plini de superficialitate clasicul adjectiv ”frumos” aflat la toate gradele de comparație. Se opresc din când în când, apoi își continuă drumul fără să contemple o vreme mai îndelungată. Cu siguranță atitudinea lor nu este de condamnat, deoarece operele de artă le dau iluzia că pot fi înțelese dintr-o privire. Doar în aparență arta pare a fi diferită de literatură, în care sensul cuvintelor este ascuns și trebuie să descifrezi misterul nesfârșit al frazelor. Deși oferă impresia comprehensiunii, lucrările artiștilor cer a fi descifrate. Există o poveste în spatele fiecărei opere de artă ce merită să fie cunoscută de către orice privitor.
Neputinţa de a te lăsa uimit
Pentru a pătrunde în universul tainic al lucrării și pentru a descoperi felul în care artistul explică natura umană, este necesară o privire pătrunzătoare, din interior. A te transpune în imaginarul creat și a face față provocării unui act de contemplare îndelungată nu este deloc ușor. Dar ce este de făcut? Cum am putea privi minute în șir același tablou fără a ne fi distrasă atenția? Cum putem să ne debarasăm de mulțimea din care facem parte și să ne transformăm în cei care văd și înțeleg?
Privitorii pot stabili cu adevărat o legătură cu opera de artă numai dacă rămân aproape de ea. Acest lucru este foarte greu de realizat. Studierea unei lucrări reprezintă o activitate solicitantă care se învață pas cu pas. Nu există metode de cercetare aprofundată și de examinare explorativă. Fiecare operă de artă cere o abordare specifică, însă într-un secol al vitezei în care omul nu mai are răbdare pentru desfășurarea multor activități zilnice, individul simte nevoia să plece după ce a privit timp de o secundă imaginea. Consideră că nu poate descoperi și alte amănunte, dar se înșală. Mirarea l-a părăsit de mult pe omul modern, iar în locul profunzimii s-au instalat superficialitatea și dorința de a primi totul de-a gata. Se remarcă o comoditate tot mai des întâlnită și o înclinație spre pasivitate cronică.
Ce este de făcut?
Ritmul frenetic cerut de viața urbană atrage lipsa gândirii pe cont propriu și plafonarea majorității în zona ignară. Cum putem lăsa în urmă ignoranța? Cum putem formula un răspuns autentic atunci când mulțimea preferă vocea care-i șoptește la ureche și îi spune exact ce să gândească ? Un singur lucru este de făcut: să apelăm la motoarele interne și să ne împotrivim dorinței de a pleca mai departe. Trebuie să creăm un zid între noi, cei care contemplăm lucrarea și ceilalți. Nimic nu trebuie să ne împiedice să o privim plini de pasiunea și atenția pe care ni le suscită marii artiști.
Veşnicul ideal
Ființele umane ar trebui să exulte în operele de artă, deoarece acolo sunt redate aspiraţiile creatorului. Acolo, în tabloul ce atârnă pe pereții muzeului, se găsește lumea interioară zbuciumată care prinde glas doar prin intermediul pensulei. În final, este vorba despre veșnicul ideal, care poate fi creat în imaginație, așa cum spunea Rafael. În imaginea pe care ochii noștri o cuprind într-un interval scurt nu ne dăm seama că de fapt ceea ce căutăm este un reper, acel reper care ne indică faptul că nu suntem singurii căutători. Este vorba despre căutarea unui Salvator. Este posibil să fie găsit prin Picasso, Klimt, Munch, Kirchner, sau poate prin Kandinsky... Acest lucru este posibil doar dacă pătrundem în procesul contemplării universului profund şi complex, plin de frumuseţe, uneori de stranietate, alteori de îndoială, pe care îl descoperă opera de artă.
Cei mai mulţi trec prin sălile muzeelor cu o viteză descurajantă. Aceștia își deplasează atenția de la un tablou la altul și exclamă plini de superficialitate clasicul adjectiv ”frumos”, la diferite grade de comparație. Se opresc din când în când, apoi își continuă impasibili drumul.