Poveste cu acord(eon)Dr.phil. Cătălina Ene Onea 24.07.2020

Acordeonul – un instrument cu o mulțime de fațete.  De vorbă cu Fernando Mihalache

Acordeonul verde

Totul a început dintr-o pură întâmplare (oare?), creată în jurul unui… acordeon verde: Pe la mijlocul anilor '80, într-un bloc din București, o doamnă cu două fiice se pregătește de Crăciun cumpărând două acordeoane, unul roșu și unul verde. Fetele însă preferă roșul, și cum pare că se descurcă foarte bine și cu un singur instrument, doamna cu pricina adresează vecinei sale, mamă a unui băiețel, întrebarea dacă nu ar dori micul acordeon verde pe post de cadou pentru fiul său, în vârstă de doar șapte anișori.

Și uite așa a început micul Fernando să își înnebunească familia, cântând neîncetat prin casă, de dimineața până seara. A luat la scurt timp după primirea cadoului și ore de acordeon la o Casă de cultură, unde primul său profesor l-a ajutat prin acea  „joacă” de-a/ cu instrumentul, atât de necesară pentru copii, să ajungă ușor-ușor să cunoască ce înseamnă cu adevărat muzica prin acord(eon).

Pianul și „invidia bună“

Am stat de vorbă pe îndelete cu Fernando Mihalache, astăzi un nume deja cunoscut într-ale acordeonului în România, și mi-a povestit că la Liceul de muzică „Dinu Lipatti“ a urmat cursuri de nai și pian, neexistând secție de acordeon încă din clasa a cincea. ”Cântă, așadar, fără probleme la trei instrumente”, a fost primul meu gând – și ce invidie (invidia aceea  bună, de care vorbesc spaniolii,  un fel de admirație în care se ascunde doar un mic regret personal, acela de a nu fi reușit să ajungi și tu acolo) am simțit instantaneu, eu cea care la șapte ani am plâns cu lacrimi mari ca bolovanii de râu pentru că ai mei nu m-au lăsat să merg la școala de muzică, să studiez pianul, alegând pentru mine o școală de factură clasică, teoretică. Cum ar fi arătat acum viața mea? Cât de „altfel“ ar fi fost totul… parcursul meu, prezentul meu, viitorul… „Da, și apoi am ales să merg la secția de compoziție de la Universitatea Națională de Muzică din București“, mă smulge din visare Fernando. „Compoziția mi s-a părut interesantă pentru că-ți oferea libertatea de a scrie anumite lucruri, de a face diverse lucruri noi și, de ce nu, de a învăța mult mai multe decât știam la momentul respectiv“. Iar în scurt timp, a ajuns să aranjeze diferite lucrări pentru acordeon, apreciate de experți în domeniu ca fiind originale și inspirat adaptate instrumentului, ca de exemplu mai multe piese pentru proiectul Cvartetul Maxim, o formulă inedită, cu flaut, acordeon, contrabas și pian (colaborare cu pianistul concertist Horia Maxim) sau pentru Accord Vibes, un alt proiect personal, împreună cu Alexandru Anastasiu la vibrafon și Cezar Knihinschi la contrabas, alături de care a avut deja mai multe turnee prin țară și în străinătate în ultimii ani. A scris deja și o lucrare în compoziție proprie pentru acordeonul cu butoane (bayan) și alte instrumente electronice, cu care a participat anul trecut într-un festival de muzică contemporană, iar că acum are în lucru alte bucăți muzicale, de care se ocupă în paralel cu restul de proiecte în care se implică. De asemenea, compune și pentru pian, un instrument care i-a rămas în suflet și la care își încălzește degetele și inima în fiecare zi.

Prima catedră de acordeon

Din anul 2012, Fernando Mihalache predă acordeonul ca materie de bază la Universitatea Națională de Muzică din București. A început cu un modul opțional, iar în 2014 a pus chiar bazele unei secții proprii, fiind inițiatorul primei clase de acordeon de la UNMB,  unde este acum profesor titular. Lucrează în prezent cu șapte studenți, atât băieți, cât și fete, pe care îi îndrumă cu mare atenție, dar și cu mare drag și cu atașament, și speră ca pe viitor secția de acordeon să crească și să aibă și mai mulți studenți. Vorbește cu deosebită plăcere și uneori chiar cu duioșie părintească despre „copiii lui“, cu care susține și spectacole sau recitaluri comune. Mi-a povestit și despre orele on-line sau chiar telefonice pe care le-a ținut cu studenții săi în perioada de izolare la domiciliu, de noile tehnici și suporturi de curs adoptate sau achiziționate, de toate modurile de adaptare și recalibrare pe care noua situație le impune, și de cum încearcă să îi îndrume pe fiecare în parte să își descopere sau, mai bine zis, să își croiască drumul personal în carieră, și să nu se mulțumească doar „cu puțin“.  În cazul acordeonului, riscul este ca mulți studenți să prefere sau să aleagă încă de la începutul studiului zona mai cunoscută și în același timp și cea mai asociată cu instrumentul, cea de folclor sau lăutărie. Tocmai de aceea, „eu încerc să-i familiarizez ușor-ușor cu repertoriul clasic sau poate cu un pic de jazz, [adică și cu altceva] care să-i atragă“, declara Fernando într-un interviu acordat în urmă cu doi ani la Radio România Muzical, dorind să accentueze totodată faptul că însăși istoria acordeonului te poate purta prin stiluri și curente diferite.

„Această ‚cutie’ muzicală cu butoane şi burduf vine să ia locul pianinei portabile în balurile şi serbările câmpeneşti. Ȋn 1822, Buschmann, manufacturier de pianine din Berlin, construieşte o cutie diatonică cu opt butoane, iar în 1829 la Viena, Cyrill Demian brevetează acest instrument sub denumirea de acordeon. Pe parcursul secolului al XIX-lea, în diverse părţi ale Europei apar mai multe cutii muzicale, precum flutina, concertina, și nu în ultimul rând bandoneonul, care devine în scurt timp instrument tradiţional în Argentina. Deşi istoria nu este foarte clară în ceea ce priveşte acordeonul cu claviatură, se spune că primele instrumente ar fi apărut în 1852 la Paris (construit de Bufon) și în 1854 la Allgemeine Deutsche Industrieausstellung din München“, îmi povestește mie Fernando. Înțeleg de la el că astăzi există două tipuri de acordeoane, cel cu butoane și cel cu claviatură, iar fiecare din ele „se mulează mai bine pe un anumit tip de muzică. Acordeonul cu butoane e un instrument care se pretează mai mult la zona de concert şi la cea camerală. Acordeonul cu claviatură... sonoritatea sa se pretează mai mult muzicii de tango, muzicii musette sau a lucrărilor de tipul acesta“. Povestește cu poftă de subiect și cu ochii sclipind de pasiune, cu un entuziasm de-a dreptul contagios. Prietenii lui se feresc  să îl provoace la a vorbi despre acordeon, căci la cât de mult se entuziasmează, discuția s-ar putea lungi destul de mult... „Sunt mai ceva ca un copil în magazinul cu dulciuri când vine vorba de acordeon“, râde Fernando, al cărui vis suprem ar fi să deschidă el însuși o… fabrică de acordeoane.

De la lăutărească la Piazzolla și Bach

În ziua de azi, acordeonul a ajuns la un grad înalt de dezvoltare chiar și la nivel orchestral, ceea ce îi permite să depășească funcția de simplu instrument de acompaniament și să preia de multe ori un rol solistic, chiar și în sfera muzicii clasice. Pe acordeon se pot cânta în prezent lucrări în original de la clavecin, de la pian, chiar și de la orgă. Aranjamentele acordeonistului rus Yuri Șișkin (pe care Fernando îl consideră printre cei mai buni din lume la ora actuală), spre exemplu din Șeherazada de Korsakov, Rapsodia de Gershwin, Danse macabre de Saint-Saëns sau diferite balete rusești pe care acesta le-a adaptat pentru acordeon, sunt doar câteva mostre.

Fernando Mihalache însuși continuă să se ocupe cu realizarea mai multor aranjamente pentru acordeon, prelucrând piese din diferite epoci muzicale. În paralel cu orele de la Universitate și pe lângă  proiectele personale ca solist sau membru în ansambluri camerale, lucrează la mai multe transcripții de lucrări de pian sau clavecin, pe care vrea să le aducă în repertoriul actual de acordeon cu butoane sau de acordeon cu claviatură. Chiar de curând a realizat special pentru studenții săi un aranjament din Invențiuni la două voci, de J.S. Bach, care urmează să fie tipărit în viitorul apropiat.

Fernando Mihalache vrea să își motiveze astfel discipolii, precum și publicul, ca să vadă acordeonul ca pe ceva mai mult decât un instrument laic, lăutăresc, și anume ca pe un instrument „capabil“ de mult mai mult. Iar spectacole precum cel susținut alături de pianista Ioana-Maria Lupașcu în data de 8 martie a.c. la Filarmonica „Paul Constantinescu“ din Ploiești, dedicat compozitorului Astor Piazzolla și intitulat Piazolla by Night, sunt un exemplu foarte grăitor în acest sens. O seară pe acorduri de muzică argentiniană, la care publicul a fost răsfățat nu numai cu muzica de tango, dar și cu dansul latino pasional, în reprezentația susținută de dansatorii bucureșteni Daniela Stoian și Remus Cernat. Acesta a fost, de fapt, și ultimul spectacol cu public care s-a desfășurat în sala „Ion Baciu“ a Filarmonicii ploieștene înainte de închiderea sălilor de spectacol în România, ca măsură de prevenție în pandemia cu noul virus Corona. Și tot la acest spectacol am avut și eu ocazia să îl cunosc pe Fernando, iar prin el să mi se deschidă curiozitatea legată de misterele acordeonului.

Povestea merge mai departe…

După mai bine de 30 de ani de dragoste pentru acest instrument, pe care astăzi îl poartă peste tot cu sine, Fernando a dat acordeonul cel mic și verde pe unul puțin mai mare, de marcă Weltmeister, „campion mondial“, în traducere liberă din limba germană – o potrivire de cuvinte sau poate o profeție? Cert este că în luna aprilie 2020, la o căutare pe google.com prin cuvintele-cheie „istorie/ acordeon“, primul rezultat afișat este articolul de Wikipedia despre acordeon în limba română, iar al doilea este un interviu acordat de Fernando Mihalache ziarului Metropolis în 2019… L-aș fi întrebat dacă a aranjat chiar el asta, și dacă da, cât și unde a plătit, dar mă bufnește râsul doar gândindu-mă la cum ar suna întrebarea, așa că renunț la a mai rosti cuvintele. Oricum, Fernando, care este ferm convins că în viață „nimic un este întâmplător, pentru că Dumnezeu ne-a trimis pe fiecare în lume pentru a lăsa ceva în urma noastră“, mi-ar da probabil un răspuns plin de modestie și de umor, și cu siguranță de un firesc plăcut, care aș putea spune că este atributul principal care îl caracterizează pe el personal, și ca om și ca artist.

Epilog

Exemplul poveștii lui Fernando ne demonstrează încă o dată că atunci „când e să fie“, lucrurile își găsesc mereu rostul lor în viață, chiar și acolo unde inițial noi nu îl putem vedea sau înțelege. Se pare că și în plin comunism, Moș Gerilă tot Moș Crăciun a rămas, atingând cu magia cadoului său, venit (aparent) neașteptat, destinul unui băiețel care acum atinge și trasează la rândul lui destinele altora. Iar iarna aceea de afară s-a transformat într-o primăvară a spiritului, vestită de micul acordeonul verde (nu roșu, nu negru!) prilejuind începutul creației, un moment prolific nașterii, când natura artistică prinde viață, înmugurind mai întâi în joacă, pentru a înflori mai apoi în pagini de istorie scrisă chiar sub ochii și urechile noastre, celor care avem bucuria de a fi contemporani cu transformarea și reinventarea unui artist, dar și a unui instrument cu atât de multe fațete.

 

https://www.youtube.com/watch?v=ajZbmXTvRLQ (Accord Vibes - Spleen by Richard Galliano)

De același autor