„Suntem ceea ce ne amintim”Dr.phil. Cătălina Ene Onea 16.05.2017
Întâlnire cu scriitorul Carlos Ruiz Zafón
A patra și ultima parte din ciclul Cimitirului Cărților Uitate, imaginat și prezentat de autorul spaniol Carlos Ruiz Zafón, a văzut de curând lumina tiparului. El laberinto de los espíritus (traducere liberă în română: Labirintul spiritelor), roman apărut la editura Planeta din Madrid, în noiembrie 2016, se alătură celorlalte trei cărți din aceeași sagă, pentru a finaliza cel mai ambițios proiect al autorului până la ora actuală.
În Cimitirul Cărților Uitate
„Mă simt împăcat și mulțumit că am realizat ceea ce mi-am propus; e o satisfacție deosebită să îți vezi atins obiectivul, a fost o călătorie frumoasă, pe parcursul căreia am învățat multe”, a mărturisit Zafón în aprilie 2017, la o întâlnire cu cititorii la Berlin (eveniment organizat de librăria Thalia cu ocazia traducerii actualei cărți în limba germană: Das Labyrinth der Lichter, editura S. Fischer), după aproape 20 de ani de muncă.
În 2001 apare La sombra del viento (Umbra vântului), prima carte a proiectului, care face senzație printre cititorii din întreaga lume, fiind tradusă în peste 50 de limbi. Urmează la câțiva ani El juego del ángel (Jocul îngerului, 2008) și El prisoniero del cielo (Prizonierul cerului, 2011), vorbindu-se astfel la momentul respectiv de o trilogie în stil „zafonian”, în care romanele – comentate între timp ca un gen în sine, denumit de critica literară contemporană „gothic Barcelona novels” – comunică între ele prin personaje, teme sau întâmplări narative, putând fi însă în același timp citite și individual.
Iată că, în fapt, ne aflăm acum în fața unui cvartet literar de excepție, pe care autorul ne declară că l-a avut în plan încă de la începuturi, și la care a lucrat cu intenția clară de a crea „patru căi individuale de acces în cimitirul cărților uitate”, idee care l-a preocupat încă de la sfârșitul anilor ´90, după întoarcerea sa din SUA (unde lucrase ca scenarist la Hollywood) în Barcelona, orașul său natal. „Suntem ceea ce ne amintim”, este de părere Zafón, iar „cu cât ne amintim mai puțin, cu atât mai puțin suntem”. Și pornind de la acest crez, el ilustrează metafora unui spațiu de cărți abandonate, în care fiecare cititor care reușește să pătrundă acolo devine protectorul unei cărți, ca un părinte adoptiv – acesta este motivul central din Umbra vântului, devenit leitmotiv în toate celelalte romane.
Sunetul povestirii
Zafón și-a imaginat cele patru părți din perspective diferite, pentru a realiza, după cum însuși declară, „o radiografie” cât mai clară a Barcelonei (în ultima parte și a capitalei Madrid) în perioada franchistă a anilor ´50. Citirea împreună a cărților – fără să fie însă obligatorie o lectură în ordinea apariției lor – oferă așadar o imagine de ansamblu asupra poveștilor relatate. Atât prin tema centrală, cât și prin maniera de scriere, primul roman apărut poate fi considerat romanul unui cititor (Umbra vântului), al doilea cel al unui editor (Jocul îngerului), al treilea al unui personaj (Prizonierul cerului), iar al patrulea (Labirintul spiritelor) al unui autor, respectiv Zafón însuși, după cum ne sugerează chiar scriitorul. Avem de a face în mare parte cu un experiment literar sub forma unui ciclu de romane cu un grad sporit de intertextualitate, în care recunoaștem deseori conceptul de „povestire în povestire” și chiar de „carte în carte”, precum și trimiteri directe ori indirecte la scriitori cunoscuți, respectiv la teme și motive literare celebre. Și dacă ne gândim că Zafón vede limbajul literar ca „o orchestră cu multe instrumente, nuanțe, registre diferite”, putem identifica totodată și un caz de intermedialitate (comunicare între medii diferite): pasionat de muzică, pe care o numește „cel mai mare hobby al său”, autorul caută în scrierile sale „ritm, armonie, contrapunct, care să creeze o muzică pe care cititorul să o simtă chiar în modul în care se încheagă textul”. Această structură muzicală a textului e menită să producă lectorului o „experiență intensă”, să îl facă pe acesta „să uite că citește o carte și să simtă lumina, sunetul povestirii”.
În bucătăria unui roman
Întrebat cum lucrează la un roman, Carlos Ruiz Zafón descrie procesul de lucru la o carte asemănător cu lucrul la un film; înainte de a începe să scrie propriu-zis, există o fază de „pre-producție”, în care dezvoltă un plan de timp și schițează personajele, relațiile dintre ele, ca și principalele elemente narative. Odată stabilite aceste aspecte, începe faza de (primă) scriere, urmată de etapa de „prost-producție”, poate cea mai importantă dintre toate, care poate dura și ani de zile, avertizează scriitorul. Este momentul în care reconsideră tot proiectul prin reconstruirea fiecărei fraze care încă nu îl mulțumește pe deplin, și în care încorporează elemente sau idei noi, astfel că între prima schiță și manuscrisul final textul poate suferi modificări substanțiale. Există, în plus, și fazele de meditație, în care nu lucrează concret la text, ci doar se gândește, reflectează la scriere, etape de asemenea necesare, vitale în economia generală a proiectului literar. Iar ultimul nivel al oricărei opere este chiar cel al lecturii, recunoaște Zafón, atunci când cititorii dau ei înșiși valențe noi textului prin propria interpretare și analiză.
Personajele și creierul autorului
Personajele cărților lui Zafón devin în sine o sursă de poveste și mister. Știați însă că scriitorul se definește el însuși ca „sumă a trei personaje” proprii, conturate de el treptat și prezentate în diferite părți ale amplei sale narațiuni? Cel mai apropiat se simte de personajul Fermín Romero de Torres, care reprezintă circa „20% din creierul meu”, afirmă Zafón, în timp ce pe Julián Carax, autorul cărții salvate din Cimitirul Cărților Uitate de tânărul Daniel Sempere, îl numește „caricatura mea gotică”. Nu în ultimul rând, scriitorul ne face atenți la personajul feminin Alicia Gris din cea mai nouă carte, El laberinto de los espiritus, cu care se identifică în mare proporție, și la care a lucrat foarte mult timp, având de luptat cu „nerăbdarea de a-l introduce oficial în scenă”.
Nerăbdători sunt, probabil, și toți cei care doresc să citească această carte a lui Carlos Ruiz Zafón în limba română. Sperăm ca ea va apărea în curând și în România, ținând cont că fost anunțată traducerea sa în peste 30 de limbi. Apariția editorială a traducerii în limba engleză este așteptată simultan în Anglia, SUA, Canada și Australia în anul 2018. Până atunci se găsesc pe piață (pot fi comandate online) originalul în spaniolă și versiunea în limba germană.
Pasionat de muzică, pe care o numește „cel mai mare hobby al său”, autorul caută în scrierile sale „ritm, armonie, contrapunct, care să creeze o muzică pe care cititorul să o simtă chiar în modul în care se încheagă textul”. Această structură muzicală a textului e menită să producă lectorului o „experiență intensă”, să îl facă pe acesta „să uite că citește o carte și să simtă lumina, sunetul povestirii”.