Superluna la puterea a treiaDr.phil. Cătălina Ene Onea 14.06.2022
Luna is my middle name
Sunt lucrurile mici, cele care dor. De fapt, lipsa lor. O îmbrățișare neprogramată; un sărut pe frunte, lângă tâmplă, ca semn de afecțiune dătătoare de forță și inspirație, energie vie; un zâmbet spontan, oferit pe nebănuite, în timp ce colțurile gurii se ridică instinctiv spre urechile atât de dornice să audă vocea care îți sună a fericire. Fericirea scăpată printre degete se transformă în cea mai cruntă pedeapsă atunci când îți dai seama de ea. Regretul nu e suficient de puternic să exprime durerea, durerea nu e suficient de dură, să exprime groaza care te năpădește atunci când realizezi că ceea ce aveai și ai pierdut se dovedește a fi mai important decât ceea ce ți-ai dorit și nu ai putut avea...
Și în nopți ca acestea te uiți la cer, ridici ochii spre ceva mai presus de tine, încerci să îți domolești tristețea, amintindu-ți că tu ești, de fapt, un simplu bob de neghină în univers, și chiar dacă pare atât de mare și atât de grea, durerea ta nu e decât un pixel minuscul, aproape invizibil pe ecranul lumii; vezi nemărginirea și simți cum parcă plutești prin cosmos fără costum de astronaut, respirația ți se oprește, ochii ți se încețoșează. Joni Mitchell îți sună în ureche: „It´s life´s illusion I recall“ (e iluzia vieții ceea ce îmi amintesc). Iluziile care ne îmbracă viața, care ne îmbată cu speranța că vom descoperi chiar în sufletul nostru mirosul acelor petale de trandafiri albi precum cârlionții din părul de înger din care s-au format norii („rows and flows of angel hair“). Și atunci, la un colț de infinit, când poate nu te mai așteptai că se va mai întâmpla ceva, te așteaptă ea, luna. Crăiasa nopții, mireasa soarelui, regina mitologiei, doamna psihanalizei, și din punct de vedere astronomic, singurul satelit natural al Pământului, care îl orbitează permanent.
Oriunde în lume ne-am afla, dacă închidem un ochi și ne uităm la lună doar cu ochiul rămas deschis, (avem impresia că) o putem acoperi cu degetul nostru mare. Iar luna este doar una, ea a fost și va rămâe mereu aceeași, de oriunde ar fi privită; deci am putea spune că doi oameni care se uită la lună concomitent împart, sau mai bine spus împărtășesc aceeași lună, o cuprind în circumferința propriului deget, ceea ce funcționează ca un reminder că oricât de departe am fi, luna ne poate aduce mai aproape de cei la care ne gândim. Luna devine numitorul comun, creând astfel o punte de legătură și sublimând distanța fizică. Prin lună putem parcă simți oftatul, răsuflarea, parfumul, emoția, chiar și pielea de găină a celui de care ne este dor...
Iar anul acesta luna ni se arată în toată splendoarea ei, răsfățându-ne de mai multe ori și cu fenomenul astronomic denumit Superlună: suprapunerea fazei de lună plină sau lună nouă cu poziția lunii la punctul cel mai apropiat de Pământ de pe orbita sa; astfel luna este văzută de ochiul uman mai mare și mai strălucitoare decât în mod normal. Pe un portal spaniol care comentează timpul și diferite fenomene meteorologice și astronomice citim că în vara lui 2022 fenomenul de Superlună poate fi observat chiar de trei ori, de fiecare dată aceasta purtând un alt nume: „Superluna de căpșuni“, în data de 14 iunie, „Superluna cerbului“ pe 13 iulie și „Superluna sturionului“ în 12 august, denumiri care amintesc de elemente de floră și faună specifice perioadelor respective din an.
Sunt cunoscute efectele lunii asupra unor fenomene de pe Pământ, printre care cele mai vizibile la nivel de maree sau mișcări de plăci tectonice. La fel, luna poate avea (mai ales pentru femei, dar nu numai) o influență și asupra ciclului hormonal, fiind un generator de posibile stări de insomnie, agitație, anxietate. Nu degeaba în mitologie, figura lunii este des suprapusă femeii, simbol pentru Yin, pandantul lui Yang, de obicei ascuns în figura soarelui. Într-o adaptare italiană contemporană a mitului Medeea, „Medea e la luna“, de Giancarlo Cauteruccio (rescriere sincretică teatru-dans-perfomance a textului „La lunga notte di Medea“ de Corrado Alvaro) inclusiv puternica eroină mitică, altădată neînfricata Medeea, se teme acum de luna plină, recunoscând puterea acesteia asupra ei, respectiv forțele pe care aceasta le antrenează în mișcare, atât la nivel cosmic, cât și terestru. În această punere în scenă a mitului antic, luna capătă valențe de personaj în dramă, devenind pe parcurs chiar personajul principal, care pare într-o oarecare măsură să influențeze (dar în același timp poate chiar să disculpe) însuși gestul suprem al Medeei, acela de a-și omorî copii.
Eu una, de lună m-am simțit mereu protejată, purtată pe brațe în clipe în care poate simțeam că nu mai pot sau nu mai vreau. Luna mi s-a oferit ca o plasă de salvare, un pat de pene moi, oricând gata să amortizeze șocul, să înfunde greutatea, să estompeze strigătul. Luna m-a salvat. De dorul acela insuportabil de viu. De amintirile acelea dureros de prezente. De gândul meu rebel furișându-se mereu către frânturi irecuperabile de timp unic, ireversibil trecut. Luna mi s-a conturat ca formă de fericire, chiar și micul pandantiv sub formă de semilună de la gâtul meu, de care nu mă despart niciodată, întreținându-mi iluzia că suntem mai aproape de cer decât credem, că suntem și noi o mică parte din celest. Am cunoscut luna ca leagan al fericirii, fiind ea însăși leagănul lumii, dând elanul de a trăi, de a visa, curajul de încerca să-ți pui visurile în practică, de a nu avea teamă să te avânți în viață. M-am apropiat atât de mult de lună, i-am propovăduit ființa, până când la un moment dat, într-un anumit context de viață, am fost eu însămi identificată cu luna. Poate cel mai onorant status care mi s-a atribuit vreodată!
„I really don't know life at all“ (chiar nu cunosc deloc viața), cântă Joni Mitchell. Eu personal cred că da, cred că am ajuns să o cunosc. Că mi s-a arătat deja sub atâtea fațete — alei de parc și tranșee, autostrăzi și drumuri neasfaltate de țară, străduțe înguste, pavate cu piatră cubică din Evul Mediu, tuneluri de Grecia, străpungând însuși Muntele Olimp, derutând până și zeii cu respirațiile agitate de senzația de claustrofobie, poduri peste râuri și mări, care, precum într-un tragicomic banc românesc, se întâlnesc sau nu la mijloc...Viața însăși are valențe de banc uneori. Și nu mă refer aici la o glumă facilă, spusă doar pentru a da o replică amuzantă la un moment dat, ci la adevărata poantă cu tâlc, de care e nevoie să te prinzi pentru a înțelege adevăratul sens; micile nuanțe, subtilitățile atât de necesare pentru a înțelege că viața e mult mai mult decât ceea ce se vede la suprafață. Iar luna este de cele mai multe ori exact acea fantă de lumină necesară, lumina de lanternă naturală care desenează o fâșie de speranță, separând parcă întunericul fricii și al deznădejdii de frumusețile nopții.
Dacă voi avea o fetiță, mi-ar plăcea să o cheme Luna. Sunt conștientă de responsabilitatea pe care o poartă cu sine acest nume, și nu aș vrea să fac nicio presiune asupra copilului meu, să îl forțez indirect să se apropie de un anumit model sau să aibă o anumită fire. Mi-aș dori însă ca luna să o protejeze și să îi lumineze viața cel puțin așa cum m-a ocrotit și mă ocrotește (și) pe mine, de peste 4 miliarde de ani.
„Ascultă-ți Luna!“ am citit pe o carte donată în căsuțele atât de inspirate ale Clubului de Lectură din Câmpina. Un cititor a respectat îndemnul de a lăsa un mesaj pentru cei ce vor găsi și vor citi cartea donată. Un fel de book sharing, după principiul sharing is caring. Ascultă-ți Luna, așadar, și (aș adăuga eu) citește-ți întreaga viață scăldat în Soare! Și credeți-mă, știu ce spun. Căci Luna is my middle name.