Terțul inclus sau paradoxul recunoașterii: AcasăDr.phil. Cătălina Ene Onea 21.07.2021
„Când ajung într-un loc nou – o nouă regiune, altă natură, alte obiceiuri, alte case și figuri – multe locuri văzute mă surprind, făcându-mă să mă gândesc că dacă aș fi trăit mereu în acea regiune, ele ar fi acum amintiri din copilărie. De aceea când mă plimb am impresia că spulber și violez visele altuia”, scria Cesare Pavese într-o filă de jurnal din aprilie 1943 (Cesare Pavese: Meseria de a trăi. Jurnal 1935-1950. Editura Allfa, București, 1999. Traducere, note, postfață de Ion Chirițescu).
Locul de unde îmi încep povestea
Am trăit în ultimii ani în diferite țări, în diferite orașe, am cunoscut multe zone și regiuni noi, pe care le-am privit cu ochi curioși și întrebători la început, mai apoi familiarizați și chiar încântați, pentru a ajunge în cele din urmă să pot numi aceste locuri, pe rând, casă, respectiv acasă. București, Berlin, Madrid m-au adoptat la un moment dat, oferindu-mi nu numai adăpostul fizic, ci și pe cel spiritual, sufletesc și imaterial, cel care reprezintă, de fapt, după părerea mea, cel mai important aspect în definirea conceptului de acasă.
Iar acum, pe fundalul pandemiei pe care o traversăm, am revenit pentru o perioadă mai lungă la prima mea casă, la acel Acasă primordial, cum s-ar putea spune – la locul de obârșie al persoanei care am devenit eu între timp, cu bune, cu rele, cu tare sociale sau poate doar comportamentale, cu gânduri și visuri, pe de-o parte îndeplinite sau poate deja ofilite, pe de alta de-abia înmugurite... Locul de unde (îmi) începe povestea.
Am decis să îmi petrec starea de alertă, de lockdown, de carantină, de restricții pandemice, sau cum s-o mai numi ea de la o țară la alta, alături de familia pe care nu o mai văzusem de un an de zile (munca online să trăiască, ar zice unii), pentru că la finalul oricăror perioade de provocări epidemiologice, de cifre sau de statistici interpretate de unii drept mai îngrijorătoare decât alții, timpul petrecut cu cei dragi este ceea ce contează cel mai mult și, odată pierdut, nu ți-l restituie nimeni, nici măcar vaccinul care poate combate buclucașul Covid 19. Și uite așa m-am trezit deodată acasă, dar în același timp și departe de (a)casă...
Necunoscutul din interior
M-am simțit astfel proiectată într-o formă de viață demnă de logica terțului inclus (descrisă în manieră non-aristotelică de Ștefan Lupașcu și nuanțată în teoria transdisciplinarității de academicianul Basarab Nicolescu, cel pe care am bucuria să îl pot numi „coleg de liceu”, cunoscându-l personal la o întâlnire cu toți șefii de promoție ai C.N. Ion Luca Caragiale chiar acasă, la Ploiești), și parcă mi-am văzut imaginea oglindită pe fundalul conceptului de interculturalitate descris de Ortrud Gutjahr ca „necunoscutul din interior”. Definind categoria a ceea ce ne este străin (a se citi necunoscut, nefamiliar) – categoria fundamentală a studiilor de interculturalitate – , teoreticiana germană O. Gutjahr ajunge la o clasificare pe cât de simplă, pe atât de profundă: Ceea ce ne este străin poate fi privit 1. ca ceva neidentificabil, de neatins (dintr-o perspectivă metafizică, transcendentală); 2. ca o metaforă pentru „necunoscutul din exterior”, în momentul în care plecăm din locurile cunoscute și îndrăgite sau părăsim zona noastră de confort pentru a ne confrunta cu ceva nou, nemaiîntâlnit de noi până la momentul respectiv; sau 3. ca „necunoscutul din interior”. A treia categorie a clasificării este rezervată situațiilor în care necunoscutul este chiar „intrusul”, ceea ce ne este străin luând acum chipul unui „străin adăpostit înăuntru”, ca de exemplu în cazul celor care se întorc în locurile lor de origine după ce au cunoscut între timp (și poate chiar și-au apropriat) acel necunoscut din exterior...După ce ai plecat în necunoscut, nu vei mai putea fi niciodată în totalitate același om care a plecat la un moment dat din locurile unde a crescut/trăit, și nici locurile care te primesc acum din nou (poate chiar cu brațele deschise uneori) nu mai au cum să mai fie aceleași, pentru că odată experimentată senzația acelui altfel, altcumva, altundeva, necunoscutul privit cândva din exterior a devenit deja cunoscut, parte din tine; acum tu însuți ești piesa metisă din lanțul elementelor lăsate în urmă... Necunoscutul se manifestă aici în interior, vine din interior, pentru că în ciuda faptului că din punct de vedere obiectiv poți regăsi totul așa cum era când ai plecat, nu te mai regăsești pe tine ca fiind același, drept urmare și percepția subiectivă asupra locurilor și/sau persoanelor reîntâlnite este acum alta, aproape ca într-un paradox al recunoașterii, dacă ar fi să mă gândesc la conceptul filosofico-psihologic cu același nume.
Un loc? O stare?
Pe cât mă bucur să petrec momente frumoase alături de părinții și prietenii mei de aici, de acasă din România, pe atât de mult îmi lipsesc oamenii și locurile de acolo, de acasă, din Germania. Pe cât de mult mă simt recunoscătoare că am reușit să îmi modelez viața și să trecem cu toții sănătoși prin pandemie, aici, la Ploiești, pe atât de mult mă apasă oful de a nu fi putut merge personal la Universitate la Berlin, pentru a-mi întâlni studenții atât de dragi...
Ce este, de fapt, acasă, mă întreb?
Un loc, un fapt, o stare?
Un gând, o imagine, o amintire?
O persoană, o melodie, o iubire?
Poate o idee pe care o purtăm cu noi? În noi?
Sau poate că noi ne suntem casă nouă înșine, purtându-ne cochilia pe interior, în suflet, ca un fel de melci vertebrați și puțini mai speriați, pe care ploaia îi ascunde prin cotloanele răvășite ale caselor sau sufletelor lor(?) Pentru că prima tendință a omului atunci când este proiectat în necunoscut, este aceea de a fi precaut, întrebător și poate chiar temător. Și e bine așa, căci e un fel de instinct de apărare, care asigură supraviețuirea. Dar deîndată ce cutezăm să ne avântăm în ceea ce ne este străin, dacă ne încumetăm să îi depășim pragul, treptat ajungem să ne simțim din ce în ce mai siguri în locuri și situații altădată complet necunoscute, iar teama se evaporă într-o gamă largă de stări și emoții posibile, asemănătoare celor din clasificarea lui Gutjahr. Întrebările și dubiile se risipesc, o formă de încredere își face apariția și o rază de lumină ne inundă iarăși calea, semn că prin experiențele acumulate, putem învinge chiar și necunoscutul.
Ce este, deci, acasă?
Un prag, un hop, o probă?
O speranță, un dor, un vis?
O iluzie?
Filozofia unui cuvânt imaterial căpătând valențe de cochilie sufletească...
Drumul spre acasă
Eu mă gândesc la cum spun italienii și spaniolii: „a casa”, ceea ce se poate traduce în funcție de context atât prin acasă, cât și prin (în drum) „spre casă”, „către casă”, prepoziția „a” arătând aici direcția și sugerând totodată o stare de mișcare. Poate că tot așa, al meu „acasă” se definește, în fapt, printr-o perpetuă mișcare către casă, înspre casă, ceea ce poate prinde rădăcini chiar și în mobilitate, nefiind nevoie de un loc sau de o definiție unice, clare și de nestrămutat. Cum ar fi ca al meu „acasă” să fie tocmai căutarea, respectiv găsirea de noi și noi case, pe care să le pot numi, pe rând, sau poate chiar și simultan... acasă? Și nu e puțin lucru să te poți mula și integra în atât de multe case, și să găsești în fiecare o fărâmă de acasă pe care să o porți cu tine, care să te poarte cu sine. Iar când scriu aceste rânduri, îmi vine în minte formularea folosită de un prieten întrebat cum ar rezolva el diferite probleme: „Găsim soluții”, răspundea el mereu, iar eu râdeam și îl întrebam: „De ce nu spui căutăm soluții? Ești așa sigur că le vei și găsi?” Am înțeles între timp, proiectată într-o vie interculturalitate pe care o trăiesc, respir și o propag la rându-mi, că simpla căutare de răspunsuri la diferite întrebări sau provocări ale vieții în locuri, stări, culturi sau grupe de oameni diferite, echivalează deja cu o găsire, sau mai bine spus cu o regăsire: (re)găsirea de sine. Iar asta pentru mine este „acasă”.